Morala laică a adoptat un anume număr de valori creștine care, lipsite de dimensiunea lor dum­nezeiască, și-au pierdut vlaga și seva vie, pre­cum crengile uscate desprinse de copac. Dar printre aceste virtuți „reciclate” conform nor­melor moralei profane, smerenia nu-și află lo­cul. Dimpotrivă, toate principiile etice ale mo­ralei laice se bazează pe credința că nu există nicio altă valoare și niciun alt adevăr deasupra omului, și nicio autoritate mai presus de vo­ința și judecata omenească: „Nu există nicio instanță deasupra rațiunii” (S. Freud).

Astfel, omul pretinde a fi propriul său cre­ator și stăpân absolut al vieții lui – cu alte cu­vinte, pretinde a fi propriul său dumnezeu, așa cum profetizase Nietzsche: „Priviți, frații mei! Nu vedeți curcubeul și punțile supraomului?” („Așa grăit-a Zarathustra”).

Așa-zisul umanism laic nu este nimic alt­ceva decât o versiune modernă a ispitei șar­pelui care a pricinuit căderea în păcat a lui Adam și a femeii lui: „Veți fi ca Dumnezeu, cu­noscând binele și răul” (Fac. 3, 5).

Cu toții săvârșim păcatul lui Adam de fi­ecare dată când punem judecata noastră ome­nească și voința proprie deasupra judecății și voinței lui Dumnezeu, atitudine care a devenit în zilele noastre atât de obișnuită și banală, încât ni se pare cât se poate de firească. Jude­căm totul și pe toată lumea după propriile noastre idei, ne plângem tot timpul de toate cele, criticăm totul și pe toți, credem că știm mai bine ca oricine ce e bine și ce e rău, cine a greșit și cine nu, cine e bun și cine e rău... Într-un cuvânt, cădem în fiecare zi, și de o sută de ori pe zi, în ispita șarpelui: „Veți fi ca Dum­nezeu, cunoscând binele și răul”.Izvorul tuturor păcatelor și nenorocirilor omului este mândria, o  rătăcire a minții înrudită cu delirul, prin care făptura muritoare pune propria ei voință în locul voinței lui Dumnezeu cel veșnic. Dat fiind că voința lui Dumnezeu este binele su­prem, în afara căruia nu poate exista niciun alt bine, atunci când își urmează propria voință omul nu poate săvârși decât răul, luând o cale potrivnică lui însuși, care îl va duce mai de­vreme sau mai târziu la pieire. Căci de fiecare dată când omul crede că urmează propria lui voință, el face voia șarpelui care a pricinuit căderea lui Adam: „Cel care nu se supune voin­ței lui Dumnezeu, se supune vrăjmașului Său” (Sf. Isaac Sirul - „Cuvinte ascetice”).

Măgulind mândria omului și făcându-l să creadă că ar putea fi egalul lui Dumnezeu, șar­pele a luat el însuși locul lui Dumnezeu, pu­nând stăpânire pe duhul omului și ducându-l la pierzare. A crede că omul este valoarea su­premă a omului, așa cum afirmă umanismul laic, nu este altceva decât o formă de idolatrie prin care omul căzut în păcat își făurește un dumnezeu după chipul și asemănarea lui. Dar acest idol cu chip omenesc nu este omul, ci vrăjmașul omului și al neamului omenesc. Astfel se explică faptul că cei mai mari „bine­făcători” atei ai omenirii moderne au fost și cei mai mari tirani și criminali ai istoriei omenești. Cultul personalității – fenomen caracteristic și recurent al vremurilor moderne – a pus în lumină în ochii tuturor natura diavolească a acestei idolatrii a omului față de el însuși.

În mintea rătăcită a omului modern, orice poate fi ridicat la rangul unui cult religios: afa­cerile, politica, sportul, turismul, jocurile de noroc, relațiile sexuale, mașinile de lux, un nou model de computer sau de telefon portabil etc.

Åži oricine poate deveni un idol: un artist de ci­nema, un cântăreț, un om politic, un fotbalist, femeia iubită, copilul meu, și chiar cățelul sau motanul meu. Lista idolilor moderni este in­terminabilă – falșii dumnezei au devenit un pro­dus de larg consum ca oricare altul –, dar asu­pra tuturor acestor divinități lumești domnește un singur idol, mereu același, în fața căruia se prosternează toți oamenii: propria noastră voință. Dar ceea ce numim astfel nu este voința noastră reală, căci mai devreme sau mai târziu această voință se întoarce împotriva noastră, dând rezultate total opuse dorințelor și speranțelor noastre: „Nicicând nu apare o tul­burare în tine care să nu fie rodul voinței tale pro­prii, fie că suntem sau nu conștienți de aceasta. (...) Căci cu adevărat, dacă nu fugi mai întâi de tine însuți, atunci oriunde ai fugi nu vei găsi decât piedici și tulburări. Oamenii care caută pacea în lucrurile exterioare (...) caută într-o direcție cu totul opusă: cu cât merg mai departe, cu atât gă­sesc mai puțin ceea ce caută. Ei umblă precum un om care a luat o cale greșită: cu cât se duce mai departe, cu atât mai mult se rătăcește” (Meister Eckhart - „Predici”).

Această voință care ne duce de fiecare dată acolo unde nu vrem să ajungem nu este cea a omului – dat fiind că nimeni nu-și do­rește propria sa nenorocire și pieire –, ci vo­ința vrăjmașului omului și al lui Dumnezeu: „Dacă îți retezi voia proprie, l-ai biruit deja pe Vrăjmaș, și ca răsplată vei dobândi pacea sufle­tului. Dar dacă urmezi voia ta proprie, tu ești cel învins de Vrăjmaș, și amărăciunea îți va împo­văra sufletul” (Sf. Siluan - „Scrieri”).

Dacă ar trebui să definim omul de astăzi printr-o singură trăsătură de caracter, am putea spune că este un om care nu poate afla niciodată și niciunde pacea sufletului, și care nici nu mai știe ce înseamnă aceasta: „Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața firească și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei; și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihnă. De aceea umblă neliniștiți chiar și împrejurul lumii – precum cureaua mașinii în jurul roții nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor neliniște. (...) Când vedem un om cu o neliniște mare, cu mâhnire și supărare, deși le are pe toate – nu-i lipsește nimic –, trebuie să știm că îi lipsește Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiți și de bogăție, pentru că bunurile lumești nu-i împlinesc: suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogați care au de toate și se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiți de toate” (Cuviosul Paisie Aghioritul - „Cuvinte duhovnicești”, t. 1).

Cauza acestui chin permanent nu se află în lucrurile pe care le posedăm sau nu – cei săraci fiind chinuiți de lipsa acestor lucruri tot atât cât bogații de mulțimea lor –, ci în faptul că omul fără Dumnezeu este lipsit de ființă: el nu există și nu se definește decât prin lucrurile exterioare lui, care nu vor pu­tea niciodată înlocui propria sa ființă. Cu alte cuvinte, omul fără Dumnezeu nu este altce­va decât ceea ce are: are o locuință, un sala­riu, o mașină, o familie, are chip, ochi, gură, mâini, picioare și așa mai departe, dar știe că mai devreme sau mai târziu va pierde tot ce are, căci nimic din ceea are nu face parte din ființa lui: „Åži ce ai, pe care să nu-l fi primit?” (I Cor. 4, 7).

Fără Dumnezeu, singura Ființă reală din univers care dă ființă la tot ce există, omul nu este nimic: „Suntem niște mici neanturi” (Sora Emmanuelle). Omul nu-și poate deci trage ființa din el însuși, ci numai din Cel care Este și fără de Care nimic nu poate fi. Așa încât voin­ța proprie a omului nu este altceva decât voin­ța „micului neant" care suntem, și nu ne poate duce decât la neant. Omul fără Dumnezeu, fie el cel mai bogat și mai puternic om de pe fața pământului, nu poate să nu-și vadă pro­priul neant, întrucât el știe că în cele din urmă va pierde tot ce are, și știind aceasta, nu-și poate afla niciodată pa­cea: „În măsura în care ești în pace, ești în Dumnezeu, iar în măsu­ra în care ești în afara pă­cii, ești în afara lui Dumnezeu”(Meister Eckhart, op. cit.).Căci în măsura în care sun­tem în Dumnezeu, avem Ființa și Viața, și în măsura în care ne de­părtăm de Dumnezeu, ne depărtăm de propria noastră ființă și de pro­pria noastră viață. A re­nunța la voința proprie înseamnă a renunța la neantul care suntem și a regăsi adevărata noastră Ființă: „Dacă nu voiesc nimic pentru mine, Dumnezeu voiește în locul meu”.Așa încât cea mai bună rugăciune pe care omul o poate face este: „Doamne Dumnezeule, dă-mi numai ceea ce vrei Tu, și să faci, Doamne, ceea ce voiești și așa cum voiești” (Meister Eckhart, op. cit.).