Acum știm că Dumnezeu, atât de mult „a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Credința noastră, cu siguranță, capătă un nou suflu în aceste zile de sărbătoare, pentru că Duhul Sfânt o face vie și lucrătoare în noi, acum mai mult decât oricând.

Hristos este, fără îndoială, învierea și mântuirea noastră. Prin cuvintele Sale adresate lui Nicodim, unul dintre fruntașii iudeilor, Hristos, Stăpânul vieții și Mântuitorul nostru, ne descoperă că nu Își propune să ne judece, ci să ne mântuiască: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea”. Cât de bun și milostiv este Dumnezeu cu noi toți! Chiar dacă adesea noi suntem nemulțumitori și răi, El alege, totuși, nu să ne pedepsească sau să ne judece în vreun fel, ci să ne mântuiască, îndreptân-du-ne. Hristos vine la tot omul căzut, pentru ca să-l ridice și să-i dăruiască pocăința și iertarea păcatelor și astfel, prin El, omul să se mântuiască.

Cum trebuie, însă, să înțelegem cuvântul lui Dumnezeu, care ne spune că Hristos a venit în lume ca să ne dea nouă pocăința și iertarea păcatelor? Desigur, gândindu-ne în primul rând la faptul că pocăința și iertarea păcatelor sunt acte fundamentale, ce se lucrează permanent în sufl etul omului care își dorește mântuirea cu Hristos. Mai apoi, ar trebui să conștientizăm faptul că doar celui pocăit și care iubește i se iartă păcatele și că, în defi nitiv, iertarea o primim de la Dumnezeu, în măsura în care și noi suntem dispuși să iertăm celor ce ne greșesc nouă.

Câte ceva din toate acestea le știm din experiența noastră de creștini, dar de cele mai multe ori ne raportăm la pocăință doar ca la o lucrare duhovnicească ce ne solicită interesul numai pentru o perioadă de timp, după care, mulțumiți fiind, revenim la cele de dinainte. Uităm foarte ușor că pocăința trebuie să devină o stare a noastră permanentă, că ea nu este și nu trebuie să fi e altceva decât firescul nostru de zi cu zi. Sfântul Isaac Sirul avea să ne spună: „Această viață v-a fost dată pentru pocăință. N-o risipiți în căutări zadarnice”. Așadar, viața noastră, de la începuturile ei conștiente până la mormânt, ni se propune să o petrecem în pocăință: „lui Hristos-Dumnezeu să o dăm”, așa cum suntem îndemnați în ecteniile de la Sfânta Liturghie.

A face pocăință înseamnă a privi cu încredere către cer, a te lepăda de tine însuți și de cele ale pământului și a-ți dori să te locuiască Hristos, căci doar cel ce-și va da sufletul pentru Hristos, acela și-l va mântui. Sfântul Ioan Scărarul, dascălul pocăinței, ne spune și el, în cuvinte alese, că doar: „Cel ce a îmbrăcat plânsul fericit și plin de har ca pe o haină de nuntă a cunoscut râsul duhovnicesc al sufletului”. Cu toții ne dorim râsul duhovnicesc al sufletelor noastre, adică fericirea după care tânjim neîncetat, pentru aceasta, însă, este nevoie de lucrarea pocăinței și plânsul pentru păcatele noastre nenumărate.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos ne-a prilejuit și anul acesta înălțarea la cele cerești. Am primit harul mântuitor și dătător de viață veșnică și am trecut împreună cu El de pe pământ la cer, ne-am bucurat cu toții de lumina Sa și pentru aceasta Îi mulțumim.

„Îngropați fiind împreună cu El prin botez, cu El ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți”. Vă urez din tot sufl etul ca această lumină a Învierii lui Hristos, pe care ați primit-o astăzi, să vă mângâie sufletele mereu și să vă aducă multă bucurie, vouă și celor dragi ai voștri!

Hristos a Înviat!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Episcopul Timotei