Adaugat la: 1 Mai 2013 Ora: 15:14

Când Biserica îmbrățișează cultura…

În organizarea frumoasei Mitropolii Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală și Meridională, s-a desfășurat în acest an cea de-a III-a ediție a festivalului „De dragul frumosului” „Pour l’amour de la beauté”). Ea s-a desfășurat pe aceleași coordonate cultural-artistice ca și precedentele ediții, coordonate devenite de acum tradiționale: istorie, teatru, antropologie și etnografie, muzică clasică, muzică tradițională veche, pictură, teologie, fotografie, folclor (le-am enumerat în ordinea în care apăreau ele în deosebit de reușitul catalog de prezentare a evenimentului). Manifestarea a beneficiat de oblăduirea apropiată, părintească, continuă, implicată, distinsă a Înaltpreasfințitului părinte mitropolit Iosif Pop.

Când Biserica îmbrățișează cultura…

IPS Iosif si Dan Puric„Vedetele” Festivalului din acest an, persoanele cu cea mai mare notorietate și rezonanță în conștiința românilor din țară și de aiurea, au fost, fără îndoială, Grigore Leșe și Dan Puric.

Cel dintâi a deschis Festivalul, printr-un one man show, lucru care i se potrivește de minune. A imaginat cu mijloace scenografice minime, dar sugestive, cele trei mari lumi imperiale (țaristă, austro-ungară, otomană) care ne-au înconjurat și a căutat să pună în evidență specificitatea culturii țărănești românești (din punct de vedere muzical), dar și influențele care s-au exercitat asupra ei din partea acelor culturi imperiale. Este de toată lauda felul în care acest om excepțional cercetează de-a lungul și de-a latul țării pentru a descoperi ultime vestigii de muzică țărănească autentic veche, întru prezervare și valorificare, pe cât se mai poate acest lucru în zilele noastre.

Dan PuricLa rândul său, Dan Puric, mult dorit și mult așteptat, a ținut una dintre binecunoscutele și inimitabilele sale conferințe, cu verva-i cunoscută, cu umorul său cuceritor (bazat și pe numeroase bancuri, bogat ilustrate onomatopeic), cu farmecu-i care-l face irezistibil. A vorbit despre martirajul din temnițele comuniste, zonă spre care s-a implicat atât de mult și de lăudabil, nu numai cu spusa, dar și cu fapta, prin susținerea directă a unor acțiuni concrete. Bineînțeles, marele său talent actoricesc a jucat un rol important. Asistența a fost pur și simplu încântată și cucerită. A avut plăcuta surpriză să-și redescopere în asistență una dintre puținele sale bune profesoare de școală elementară, școală despre care, de altfel, păstrează amintiri mai degrabă neplăcute. Mai era prevăzut, pentru închiderea Festivalului, și un spectacol de pantomimă cu excelentul actor, dar, din motive de lipsă de timp, pe cât se pare, nu a mai avut loc, spre marele regret al participanților.

deschiderea festivalului frumoasuluiDar deschiderea oficială a Festivalului s-a petrecut în cea de-a doua seară a Festivalului, în impresionanta Sală Bizantină a lui Hôtel de Béhague, când excelența sa, domnul Bogdan Mazuru, ambasadorul României în Franța, și Înaltpreasfințitul părinte mitropolit Iosif au rostit îndătinatele cuvinte de deschidere și de întâmpinare. Mai întâi, Mitropolitul Iosif, cu harul binecunoscut și binefăcător a rostit un cuvânt duhovnicesc despre rostul formativ determinant al frumosului în viața creștinului și a binecuvântat desfășurarea noii ediții. Apoi, în alocuțiunea sa, domnul ambasador i-a asigurat pe organizatori de prețuirea pentru felul în care a fost conceput și organizat Festivalul și de tot sprijinul ambasadei și pentru viitoarele ediții. Dar, din partea Ambasadei, o implicare directă și o prezență mai accentuată la manifestări a fost de constatat din partea doamnei Yvette Fulicea, ministru plenipotențiar.

Dna CazabanAcea seară a fost dedicată secțiunii de muzică clasică. Aceasta a constituit mereu, fără îndoială, una dintre secțiunile cele mai limpezi și cele mai sigure în reușită ale Festivalului. Am reîntâlnit cu plăcere și bucurie pe câțiva din pilonii permanenți ai acestei secțiuni. Mai întâi îl voi menționa pe părintele și maestrul Jean-Claude Pennetier, nume de prim rang al pianisticii franceze de astăzi, pe care, de altfel, aveam să-l revăd și să-l reascult în cadrul Festivalului Enescu din acest an. Maestrul Pennetier a fost însoțit de un excelent violonist, de altfel vechi colaborator și bun prieten cu el, anume Ami Flammer, obișnuit și el cu mari scene ale Europei. Cei doi maeștri ne-au încântat, ținându-ne cu sufletul la gură, interpretând de această dată  piese de George Enescu și Bela Bartok. La fel de strălucitoare ca la precedentele ediții, doar că un pic mai matură și mai șlefuită de vârstă în interpretare, a fost preferata mea Charlotte Coulaud. În programul ei, lucrări dificile, dar cât de frumoase, de Beethoven și Bach. A revenit în Festival, cu distincția-i deosebită, după un an de absență, doamna Diana Cazaban, cu vioara-i fermecată, în piese de Brahms și Enescu. Un alt profesionist de marcă, clarinetistul Claude Delangle, profesor la Conservatorul parizian, a cântat, de astă dată, coordonând, în fața altarului celebrei biserici Saint-Sulpice, o formație compozită, de excelenți interpreți români și francezi (Ruxandra Ibric-Ciobanu – soprană, Mathieu Mariau – clavecin, Vlad Crosman – bariton, Amandine Sigrist – vioară barocă). S-a cântat muzică din ambele tradiții: orientală (de sorginte bizantină) și occidentală (Bach). Deosebit de așteptată și de bine receptată a fost colaborarea părintelui diacon Claude Delangle cu Grigore Leșe, pusă la cale cu prilejul precedentei ediții a Festivalului. A fost o cuceritoare surpriză să vezi cum își împleteau sonurile sub bolțile bătrânei catedrale saxofonul francezului cu fluierul sau cavalul românului, cum din două culturi atât de deosebite ca spațiu spiritual și geografic, ca spirit, se poate țese un fuior muzical valabil, absolut încântător.  Cei doi remarcabili muzicieni s-au simțit și s-au intuit foarte bine unul pe celălalt și a rezultat un spectacol unic prin spiritul de rigoare artistică și de bine temperată improvizație, în același timp.

Sanda GalopentiaSecțiunea de antropologie și etnografie a beneficiat de prezența a doi dintre corifeii domeniului în zilele noastre pentru spațiul etnografic românesc, anume de doamna Sanda Golopenția și de soțul ei, domnul Constantin Eretescu, veniți anume de peste Ocean, pentru a conferenția în cadrul Festivalului. Doi profesioniști de marcă, dar de o exemplară modestie. Conferințele lor, cu caracter exhaustiv, au fost foarte bine primite. Doamna Sanda Golopenția a avut o expunere socio-lingvistică despre „Cuvântul cruce” în limba română, privit în paralel și cu nuanțele lui în alte limbi europene. La rândul său, domnul Constantin Eretescu le-a ținut participanților atenția trează cu o conferențiere despre „Crucea și însemnele creștine în obiceiurile românilor”, trecând prin toate evenimentele majore ale vieții, de la nașterea unui om până la moartea sa.

Costion NicolescuConferința din acest an a lui Costion Nicolescu s-a intitulat „Sfânta Cruce - semn și însemn”. Autorul studiului a vorbit despre universalitatea crucii, despre felul cum întreaga  Creație este structurată de Cruce. Frumusețea acesteia se datorează și Crucii. Dintre cele ale lui Hristos și ale Bisericii, Crucea este cea mai prezentă. Ea trimite cel mai simplu și mai rapid și mai direct la Hristos și la toate ale Lui. Crucea este strâns și intim legată de Hristos. Prin Hristos, cu Hristos, Crucea este totdeauna legată de Sfânta Treime. Crucea îi este creștinului identitară. De aceea, creștinul folosește curent crucea ca semn și întru însemnare. Toată viața creștină este pusă sub pecetea Crucii. Însemnarea înseamnă și afierosire lui Hristos, și mărturisire. Semnul crucii actualizează jertfa lui Hristos. Este și semnul biruinței finale a Fiului Omului. Creștinismul, îndeosebi cel ortodox, vorbește despre Cruce în termenii bucuriei. Crucea însoțește îndeaproape și multiplu rugăciunea. Însemnarea cu semnul crucii înseamnă curățarea locului, a celui exterior, dar mai ales al celui interior, înseamnă sfințire. Însemnarea cu crucea însoțește orice binecuvântare, înseamnă în sine o binecuvântare. Totodată, ea este ca un salut (salut înseamnă, de fapt, mântuire!). Este salutat Cel ce a fost odinioară aninat pe ea și a Cărui amprentă rămâne veșnic acolo. Trebuie observat caracterul slăvitor al acestei însemnări, precum și al oricărei închinări adresate lui Dumnezeu. Însemnarea cu semnul crucii înseamnă și încununare, este semn de purtare de cunună la nunta cu Mirele Hristos. Cunună este și crucea pusă deasupra catapetesmei sau pe turla bisericilor. Se pune crucea pe biserici sau pe case sau la răspântii sau pe dealuri sau oriunde cu gândul la Hristos cel înviat. Precum la Hristos, nici la om nu există Înviere fără un drum al Crucii, al suferinței. Pentru teologia creștină Învierea este intim legată de Cruce. Când vorbim de trecerea prin Cruce spre Înviere, presupunem cu necesitate trecerea prin moarte. Crucea schimbă sensul morții. Îl inversează, conducând la biruirea ei. Crucea este poarta intrării în Cămara de Nuntă, la Nunta Fiului lui Dumnezeu (totodată și Fiul Omului) cu mireasa Sa Biserica.

Horia BerneaDacă pentru fiecare om viața este un drum al crucii, întins între naștere și moarte, tot așa se poate spune și la nivelul umanității, că se află pe un drum al Crucii între Creație și lumea eshatonului. Åži, cum se știe că există o mântuire a neamurilor, se poate vorbi și despre o purtare de cruce la scara neamului. În sensul acesta, Å¢ăranul român își asumă atât Crucea lui Hristos, cât și crucea existenței în această lume, cu tot ce implică acest lucru: jertfă, suferință, îndelungă-răbdare, în situațiile cele mai dramatice mărturisirea credinței cu prețul vieții. Putem constata la el o atotprezență crucii. Vechile cimitire țărănești ale românilor sunt ceva fabulos cu lanurile lor de cruci. Ele devin grădini prietenoase. La Horia Bernea, Crucea a fost un element structural al expunerii muzeale cu care a redeschis Muzeul. În felul acesta, el a construit un muzeu mărturisitor și misionar. În virtutea tuturor dăruirilor ei și a ajutoarelor ei și a foloaselor ei în viața Bisericii și a fiecărui creștin în parte, se poate vorbi despre o generozitate a Crucii. De asemenea, se poate vorbi de Cruce în termeni de frumusețe: frumusețea purtării crucii, a îndurării suferințelor, o frumusețe a jertfei și a mărturisirii, o frumusețe a semnului și a însemnării. Crucea a devenit, prin Hristos, element transfigurator sine qua non al unei vieți. Ea este direct legată de lucrarea Schimbării la Față. În încheiere, Costion Nicolescu a considerat că cel mai important dintre rolurile Crucii este acela este acela de a-i face pe oameni să intre într-o comunitate de iubire unii cu ceilalți.

Arhimandritul Daniil si Emanuela TomaTot în primitoarea și intima Criptă a Puțului, s-au ținut și o masă rotundă, în jurul temei „Puterea Sfintei Cruci în rugăciunile liturgice și în icoanele bizantine”. În fapt, au fost două expuneri, fiecare conferențiar tratând cu deosebită acribie despre „felia” lui profesională din temă. Minunatul și duhovnicescul părinte Arhimandrit Daniil Oltean, de la Galați, vicar  administrativ la Episcopia Dunării de Jos, care face un doctorat, în paralel, la Paris și în Grecia, pe cea teologică, s-a referit la rugăciune, iar domnișoara Emanuela Toma, o tânără și merituoasă specialistă în istoria artei, de la Paris, la icoane, însoțindu-și expunerea cu bogate ilustrări video.

Alexandra MarinescuDeosebit de reușită a fost și anul acesta expoziția antropologică și etnografică, având ca principal autor pe doamna preoteasă Alexandra Marinescu Sav, ajutată, ca foarte adesea, de pictorul Constantin Cioc. Cea de la această ediție, dedicată Sfintei Cruci, și-a propus să evoce prin stilul și duhul de abordare personalitatea lui Horia Bernea, ctitorul Muzeului Èšăranului Român. În această privință, titlul ei a fost explicit și semnificativ: „Puterea Crucii. In memoriam Horia Bernea”. După ce o dorită și preconizată colaborare cu Muzeul Èšăranului Român a căzut datorită hachițelor birocratice, slabei deschideri a Muzeului spre eveniment și implicării directorului general al Muzeului în acțiuni nesăbuite, impietând asupra spiritului țăranului, Alexandra Sav a fost nevoită să se descurce cu forțe proprii, adică bazându-se pe obiecte din propria-i colecție (este drept, destul de bogată) și pe propria-i inspirație și pricepere, bine cunoscute și bine apreciate, de altfel, de la precedentele ediții. Această închinare memoriei lui Horia Bernea s-a dorit și datorită temei Festivalului, cea generică pentru manifestările din Patriarhia Română în acest an, anume Sfânta Cruce. Se știe cum Muzeul Èšăranului Român s-a redeschis în zilele de Paști ale anului 1992 cu Expunerea „Crucea”, prin care Horia Bernea a reușit să uimească frumos lumea culturală bucureșteană, dar după cum avea să se dovedească, și pe cea europeană (lucru probat de primirea distincției de Muzeu European al Anului în anul 1996). Aveam să aflu în această expoziție construită de Alexandra Marinescu Sav spiritul lui Horia Bernea mai prezent decât este el în momentul de față la Muzeul Èšăranului Român.

casa taraneascaCripta bisericii Saint-Sulpice, dacă știi s-o folosești, este un spațiu prietenos pentru o expoziție, asemenea cumva regretatei Catacombe a lui Sorin Dumitrescu, dar mai marte, circulară și cu absidiole. Sporește taina expunerii. Alexandra Sav a aflat secretul punerii obiectelor să convorbească într-un fericit dialog, a așezării luminării astfel încât ea să ea să te poarte cu gândul la vechi spații ecleziale. Taina spunerii despre țăran câștiga în profunzime, dar totodată putea fi mai apropiat intuită, fără a se epuiza în vreun fel. Desigur această izbutire și această răzbatere a spiritualității țărănești până la sufletele și mințile noastre noi nu se putea fără o mare dragoste a autoarei pentru lumea țărănească și fără o cercetare atentă ei. După cum, nici fără o privire implicată asupra duhului a ceea ce a făcut Horia Bernea la Muzeul Èšăranului și a însușirii acelui duh. Expoziția nu a constituit în nici un fel o pastișă, a fost o manifestare originală și vie, în care lecția deprinsă de la ctitorul Muzeului Èšăranului a fost aplicată în duh și adevăr.

Cosntantin CiocAlte două expoziții, de mai mică anvergură, au avut loc în paralel cu expunerea principală. Una, „De la semn la simbol”, i-a aparținut pictorului Constantin Cioc, un vechi participant și colaborator de bază al Festivalului, care a încercat să exploreze și să exploateze semnul Crucii, în felurite înscrieri grafice simbolice. E vorba de un număr de pânze negre pe care erau înscrise cu alb diferite forme pornind de la cruce și întorcându-se la ea. Cea de-a doua, „Prin jertfă, spre desăvârșire”, s-a datorat artistului amator Silviu Batariuc, însoțit și secondat de frumoasa sa soție. El a încercat o sinteză a artelor, creând o manifestare în care exprimările plastice s-au însoțit cu cele muzicale și poetice. În măsura în care va ști să privească cu atenție și folos la arta înaintașilor (a celor mai buni, desigur), să fie într-o continuă căutare nu numai a adevărului de credință, dar și a celui artistic, Silviu Batariuc va ajunge la exprimări tot mai limpezi, cu o forță superioară a exprimării. Cu alte cuvinte va fi tot mai convingător în demersul său.

Limours sarbatoare câmpeneascaCa la fiecare ediție, au fost și la aceasta manifestări la care am lipsit, îndeosebi datorită atracțiilor culturale irezistibile ale Parisului. Principala dintre ele a fost duminica câmpenească de duminică 19 mai, de la sediul Mitropoliei, de la Limours. A contribuit la asta și amenințarea ploii, care până la urmă avea să cadă după încheierea evenimentului. Sub genericul „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase” s-a desfășurat un amplu program de cântări bisericești din Transilvania, prin colaborarea unui grup de săteni din Bixad (avându-i coordonator artistic pe prof. Iacob Pop și ca manager artistic pe Gheorghe Cârciu), beneficiind de colaborarea același omniprezent și generos Grigore Leșe. În cadrul manifestării a fost organizată și o expoziție – târg (așadar, cu vânzare) de artă etnografică tradițională, artă religioasă și obiecte liturgice.

EXPO fotografie Ioan Gînsca si Iulian NisteaCum ne-a obișnuit, Festivalul a conținut și o secțiune de fotografie. În sălile Institutului Cultural român, doi minunați preoți (vechi și buni prieteni, de altfel) Iulian Nistea (de la Paris) și Ionuț Gânscă (de la Cluj) au pus pe simeze o emoționantă expoziție de fotografii de cruci și troițe de pe Valea Arieșului. Erau poze făcute acum 20 de ani, însoțite cu reveniri recente în aceleași locuri. Urmele lăsate de trecerea timpului și de neputința sau neimplicarea oamenilor erau adesea răvășitoare. Descopereai cruci care au fost mai bine sau mai puțin bine întreținute și salvate, altele peste care timpul trecuse necruțător, până la a fi șterse din peisaj. Era excepțional pusă în evidență, cu mijloace diferite (datorită evoluției tehnicii fotografice în acest răstimp), dar la fel de bine stăpânite, relația cu totul aparte, de o inimaginabilă profundă rimare și însoțire dintre spațiul acelei zone transilvane și cruce. Expoziția spunea mult și convingător despre relația țăranului cu Dumnezeu, împlinită pe calea unei intense și frumoase exprimări a credinței (expoziția s-a și intitulat, de altfel, Frumusețea crucii în lume). În completarea expoziției, părintele Ionuț Gânscă a prezentat un film propriu, menit să atragă atenția asupra dramei orașului Abrud, amenințat cu pieirea, în condițiile căderii industriale suferite de acest loc după 1990. Vernisajul expoziției a beneficiat de cuvinte introductive din partea lui Costion Nicolescu și a academicianului Răzvan Teodorescu.

Mgr Marc si acad.În continuare, distinsul profesor avea să participe, în Sala Bizantină a Ambasadei, la un dialog pe teme de istoria Biserici în lumea răsăriteană și în cea occidentală, cu Preasfințitul părinte episcop vicar al Mitropoliei, Marc Nemțeanul, și el istoric de profesie. Acest dialog, intermediat cu discreție și acuratețe de doamna Yvette Fulicea, a constituit, practic, reunirea temelor cu care cele două personalități erau anunțate (Sub semnul Crucii. Creștinismul românesc, latinitate și ortodoxie și, respectiv, Creștinismul în Franța înainte de Schismă și renașterea Ortodoxiei în epoca contemporană) A rezultat un dialog antrenant, plin de o spumoasă vervă intelectuală, între doi oameni de vastă cultură și specialiști de primă mână în ceea ce privește istoria culturii, care s-au înțeles și completat de minune, spre bucuria spirituală a unui public însetat de tot ceea ce ține de aspectele de credință și de spiritualitate ale istoriei umanității, cu atât mai mult atunci când ele se referă și la istoria celor două neamuri pe care le slujește Biserica noastră din Franța. Personal, l-am descoperit cu acest prilej, cu mare bucurie și încântare duhovnicească, pe acest părinte minunat și om de vădită anvergură spirituală, care este preasfințitul părinte Marc, de altfel cu ani buni petrecuți la mânăstirea Sihăstria, în ucenicie la părinții extraordinari, precum Paisie Olaru și Cleopa Ilie. Un om cu care se pot câștiga bătălii duhovnicești dintre cele mai importante pentru mântuire.

PS Marc si PS IgnatieUn moment neașteptat, absolut surprinzător pentru mine, a fost cel din finalul Festivalului, când ne-am dus în pelerinaj, spre închinare și rugăciune, la moaștele Sfintei Elena, aflate în plin centrul Parisului, în biserica Saint Leu et Saint Gilles, cam la vreo două sute de metri de celebrele Hale. Am trecut de zeci de ori prin preajma acelei biserici, dar cine să fi bănuit existența acelor moaște acolo, în lumea aceea atât de tulbure și de neglijentă, în mare parte, la cele sfinte? Nimeni nu mi le vestise până acum. După aceea, într-o sală laterală a bisericii, părintele episcop Ignatie Mureșanul, care îi are acum în păstorire pe credincioși români din Marea Britanie, a susținut conferința: „Sfinții Împărați Constantin și Elena în actualitate. Pledoarie pentru dimensiunea publică a credinței”. Extrem de doctă, dovedind o documentare extrem de bogată și de actualizată, expunerea nu a ocolit unele aspecte controversate din viața Sfântului Constantin cel Mare, extrăgând, odată cu Biserica, și din ele învățăminte importante.

Åži la această ediție, părintele Emilian Marinescu, consilierul cultural al Mitropoliei, a avut un rol covârșitor atât în organizarea întregului eveniment (la care a fost iarăși secondat cu brio de preoteasa sa, doamna Alexandra Marinescu-Sav), cât și prin moderarea cu eleganță, prestanță, delicatețe, siguranță a tuturor evenimentelor Festivalului, l-a avut. Blând, mereu cu un zâmbet cald pe chip, mereu însoțindu-se de un umor delicat, în ciuda oboselii, în ciuda a tot felul de detalii carte trebuiau mereu puse la punct, în ciuda a tot felul de probleme de rezolvat care apăreau pe neprevăzute, în ciuda dificultății de a face ca să fie mulțumiți cât mai mulți dintre participanți. Pe scurt, a fost un factotum, unul care le-a dus pe toate cu bine la împlinire.

Cheia văzută, dar și nevăzută a acestei atât de izbutite manifestări care este Festivalul de la Paris, o constituie Înaltpreasfințitul Iosif, mereu atent la fiecare din cei din  preajmă, cu un zâmbet luminos pe chip, de un creștinism temeinic așezat și încurajator, cu observații și intervenții teologice de mare rafinament. L-ai urma oriunde, oricând, pentru că îl simți că este un păstor bun. E omul potrivit la locul potrivit, omul care sfințește locul. Numai sub oblăduirea unui astfel de ierarh se putea naște un astfel de festival. A știut să se înconjoare de o echipă pe cât de bună, pe atât de eficientă, formată din oameni după chipul și asemănarea păstorului lor, oameni fini, cu noblețe spirituală și culturală, iubitori de cultură, slujitori smeriți ai celor dimprejurul lor.

Cu mult mai puțin susținut financiar în acest an de ICR, organizarea unei astfel de manifestări implică și impune eforturi imense pe diverse planuri: antamarea colaboratorilor, colaborarea cu ei și între ei, logistica numeroaselor activități din cadrul evenimentului, coordonarea acestora… și, nu în ultimul rând, cele financiare.

Visul meu este acela ca să văd Festivalul mediatizat în L’Officiel des spectacles, propus astfel unui public cât mai larg, pentru că merită.

Nu voi înceta să recomand această manifestare ca model de urmat și de alte eparhii, fie ele din diaspora sau din țară. Fiecare la putințele ei din punct de vedere al dimensiunii, dar, în orice caz, fără niciun rabat la calitate. Căci frumusețea vine de la Dumnezeu și sporiți în ea se cuvine să mergem la El!

Costion Nicolescu

Când Biserica îmbrățișează cultura…

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni