Nu întotdeauna ne gândim să asociem teologia cu spiritualitatea. Deosebirea, ba chiar separarea lor pare acceptată în Europa apuseană, cel puÅ£in începând din epoca medievală. PărinÅ£ii Bisericii însă, nu numai că nu le disociau, ci le uneau în chip profund, uneori chiar fără a le mai deosebi. În Biserica Ortodoxă, s-a păstrat până în zilele noastre, îndeosebi în teologia neo-patristică, învăÅ£ătura potrivit căreia interpretarea dogmei eclesiale nu numai că este legată de viaÅ£a spirituală, dar o ÅŸi presupune în chip organic. Iată de ce trebuie subliniată întotdeauna această interacÅ£iune dintre o reflecÅ£ie teologică înrădăcinată în spiritualitate ÅŸi o spiritualitate care este de fapt trăirea dogmei.

Adevărata teologie eclesială, cea care transcende teologia academică, nu este, aÅŸadar, călăuzită de o metodă de cunoaÅŸtere care L-ar avea pe Dumnezeu drept obiect pentru a elabora o ÅŸtiinÅ£ă despre Dumnezeu. Ea este o cunoaÅŸtere mai presus de conceptele pe care le-am putea elabora noi despre Dumnezeu, o cunoaÅŸtere care vine de la El, pentru că în milostivirea Sa, Dumnezeu Cel cu neputinÅ£ă de cunoscut binevoieÅŸte să se facă cunoscut.

Aceasta înseamnă că teologia, chiar dacă se slujeÅŸte cât se poate de bine de toate investigaÅ£iile ÅŸi cercetările operate de raÅ£iunea umană în domeniul istoric, filologic sau filosofic, pentru a nu cita decât aceste domenii, depinde în primă ÅŸi în ultimă instanÅ£ă de luminarea Sfântului Duh, trimis de către Iisus, din partea Tatălui, celor care Îl recunosc ÅŸi Îl mărturisesc pe Hristos întru acelaÅŸi Duh, ca fiind Fiul Unul Născut din Tatăl, Dumnezeu adevărat ÅŸi om adevărat. Dimensiunea spirituală a teologiei eclesiale îndreptăÅ£eÅŸte importanÅ£a acordată rugăciunii ÅŸi ascezei în lucrarea teologică. Harisma teologică, unul din darurile enumerate de Apostolul Pavel sub denumirea de « proorocie » (1), aparÅ£ine profunzimii vieÅ£ii eclesiale, însufleÅ£ite ÅŸi luminate începând de la Cincizecime de către Duhul, « Care de la Tatăl purcede » (2). El, « Duhul Adevărului » (3), este Cel care ne face cunoscut Cuvântul Tatălui; El este Cel care ne îngăduie să aprofundăm neîncetat perspectivele acestei iniÅ£ieri ÅŸi să–i dezvăluim toate consecinÅ£ele pentru epoca în care trăim. Duhul este Cel Care se împărtăÅŸeÅŸte ca Duh al lui Hristos (4), Care ne dăruieÅŸte înÅ£elegerea ÅŸi gândul (nous) lui Hristos (5). Rugăciunea rostită înainte de vestirea Sfintei Evanghelii în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cere stăruitor această inspiraÅ£ie : « StrăluceÅŸte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaÅŸterii Dumnezeirii Tale ÅŸi deschide ochii gândului nostru spre înÅ£elegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi ÅŸi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieÅ£uire duhovnicească să petrecem, cugetând ÅŸi făcând toate cele ce sunt spre bună plăcerea Ta ». Această rugăciune face din luminarea de către harul dumnezeiesc principiul cunoaÅŸterii teologice ; pe de altă parte, ea afirmă o antropologie conformă cu « inima », centru al cunoaÅŸterii, căreia i se asociază înÅ£elegerea. În aceeaÅŸi slujbă, rugăciunea rostită înainte de Trisaghion Îi spune Domnului : « Cel ce dai înÅ£elepciune ÅŸi pricepere celui ce cere ÅŸi nu treci cu vederea pe cel ce greÅŸeÅŸte, ci pui pocăinÅ£a () spre mântuire ... primeÅŸte ÅŸi din gurile noastre, ale păcătoÅŸilor, întreit-sfânta cântare ÅŸi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta ».

Gânditorii « neo-patristici » ortodocÅŸi ai epocii noastre au păstrat această conÅŸtiinÅ£ă a adevăratei naturi a teologiei ÅŸi a strânsei sale legături cu viaÅ£a Duhului. Iată de ce rugăciunea ÅŸi postul, asceza eclesială deschid calea către trăirea teologiei « mistice » sau « sacramentale » ca ÅŸtiinÅ£ă a mântuirii ÅŸi pentru oamenii zilelor noastre. Cel care se roagă este cu adevărat teolog, ne învaÅ£ă Evagrie, căci cel care se roagă pentru lume ÅŸi pentru mântuirea acesteia se poate învrednici ca Dumnezeu să-i dezvăluie căile mântuirii, adică unirea omului cu Dumnezeu.

Dumnezeu Cel în Treime închinat nu este obiect de cunoaÅŸtere; El este subiectul oricărei cunoaÅŸteri atât despre Sine cât ÅŸi despre planurile Proniei Sale pentru făptura omenească. ÎnvăÅ£ătura de credinÅ£ă a Bisericii nu este pur ÅŸi simplu rodul elaborării unor concepte omeneÅŸti, ci revelaÅ£ia pe care Dumnezeu o face despre Sine ÅŸi despre dragostea Sa plină de milostivire pentru toată zidirea, pe care voieÅŸte să o călăuzească spre mântuire, adică spre cunoaÅŸterea nesfârÅŸită, veÅŸnică ÅŸi fericită a lui Dumnezeu de către om. De aceea, cu cât teologul este mai întărit prin rugăciune ÅŸi dragoste creÅŸtină cu atât va putea da oamenilor vremii sale un răspuns mai potrivit cu aspiraÅ£iile lor, manifestând astfel dragostea lui Dumnezeu pentru toÅ£i oamenii. Un astfel de exemplu este Sfântul Apostol Pavel, marele teolog mistic ÅŸi profetic, ajuns pe culmile cunoaÅŸterii de Dumnezeu (6), el care dăduse dovadă de o atenÅ£ie părintească ÅŸi frăÅ£ească faÅ£ă de detaliile vieÅ£ii comunităÅ£ilor creÅŸtine cărora li se adresa. Astfel, teologia mistică devine izvor de lumină pentru lucrarea pastorală ÅŸi pentru misiunea Bisericii. Părintele Dumitru Stăniloae, după experienÅ£a unei teologii academice de tip raÅ£ionalist, a descoperit, în scrierile Sfântului Grigorie Palama, această teologie mistică profundă. În PrefaÅ£a Teologiei sale Dogmatice Ortodoxe, scria: « ne-am străduit să descoperim semnificaÅ£ia duhovnicească a învăÅ£ăturilor dogmatice, să evidenÅ£iem adevărul lor în corespondenÅ£a lui cu trebuinÅ£ele adânci ale sufletului care-ÅŸi caută mântuirea ÅŸi înaintează pe drumul ei în comuniunea cât mai pozitivă cu semenii, prin care ajunge la o anumită experienÅ£ă a lui Dumnezeu, ca comuniune supremă ÅŸi ca izvor al puterii de comuniune » (7).

Această îndoită preocupare – de fidelitate faÅ£ă de învăÅ£ătura eclesială apostolică ÅŸi patristică ÅŸi de atenÅ£ie faÅ£ă de epoca contemporană – constituie temeiul solid al unei teologii eclesiale. O teologie care n-ar fi destul de atentă să traducă mesajul credinÅ£ei în limbajul omului contemporan ÅŸi pe măsura necesităÅ£ilor sale duhovniceÅŸti ar deveni aproape cu neputinÅ£ă de asimilat. Există în acest caz pericolul fie de a rămâne pe plan pastoral la nivelul stereotipurilor, fie de a propune căi spirituale lipsite de învăÅ£ătura de credinÅ£ă ÅŸi de teologia eclesială. Ori, spiritualitatea creÅŸtină profundă, mistica creÅŸtină ca experiere a Duhului Care purcede de la Tatăl ÅŸi se împărtăÅŸeÅŸte de Fiul, se trăieÅŸte în experierea învăÅ£ăturii Bisericii. Dogma exprimă Adevărul, care este totodată ÅŸi ViaÅ£a care trebuie cunoscută ÅŸi Calea care trebuie urmată (8). O « desbisericire » a gândirii teologice ar putea duce la sectarism sau la apatie spirituală. Pentru ortodoxie, nu există drumuri spirituale paralele; fiecare creÅŸtin trăieÅŸte spiritualitatea tuturor, spiritualitate care este expresia vie a comuniunii eclesiale întemeiată pe învăÅ£ăturile de credinÅ£ă. O spiritualitate lipsită de conÅ£inutul dogmatic devine un element alienant în viaÅ£a Bisericii; tot astfel, ÅŸi un discurs închis în sine ÅŸi fără traducere în viaÅ£ă, sau asimilabil doar pe plan intelectual, o cunoaÅŸtere ideală care nu duce la o convertire existenÅ£ială.

În acelaÅŸi timp, este evident că elaborarea teologică este condiÅ£ionată ÅŸi de factorii culturali specifici, Å£inând de contextul în care trebuie exprimat adevărul universal. Spiritualitatea vie a unei Biserici locale îi poate influenÅ£a teologia; ÅŸi reciproca este valabilă: teologia unei Biserici locale poate conferi un profil propriu sau specific vieÅ£ii pastorale, misionare ÅŸi spirituale a Bisericii respective, această realitate rămânând totuÅŸi în comuniunea Bisericii Ortodoxe Universale. Pe de altă parte, când contextul socio-cultural în care se formează teologia ÅŸi spiritualitatea ortodoxă tradiÅ£ională se schimbă – cum este cazul, de pildă, în Apus – problema raportului dintre teologie ÅŸi spiritualitate se pune altfel, căci trebuie evitată atât izolarea faÅ£ă de acest context, cât ÅŸi dizolvarea identităÅ£ii ortodoxe într-un context nou.

Din punctul de vedere al dialogului ecumenic, problematica legăturii dintre teologie ÅŸi spiritualitate este deasemenea de mare importanÅ£ă, atât în ceea ce priveÅŸte apropierea dintre Biserici cât ÅŸi unitatea lor în vederea unui răspuns comun la problemele omului contemporan.

La nivelul vieÅ£ii pastorale, pentru credincioÅŸii care nu au studiat teologia, spiritualitatea trăită în complexitatea manifestărilor sale concrete (de exemplu, evlavia populară) are deseori multă greutate, deoarece constituie realitatea imediată a experienÅ£ei lor. Cultul unei Biserici este icoana imediată a identităÅ£ii sale.

Fără îndoială, una din cauzele actualei crize spirituale o constituie separarea teologiei academice de spiritualitatea mistică. În Apus, miÅŸcările numite harismatice sunt o dovadă a căutării acestei dimensiuni spirituale. Dialogul în acest domeniu este cu atât mai util, cu cât multe dintre problemele ÅŸi îndatoririle care le revin creÅŸtinilor în slujirea Evangheliei în lume sunt identice sau asemănătoare. Dar, pentru a realiza un dialog fructuos pe plan teologic ca ÅŸi pe plan duhovnicesc, este necesară aprofundarea cunoaÅŸterii reciproce ÅŸi a temeiurilor credinÅ£ei comune. O înÅ£elegere profundă a cauzelor care au dus la deosebire sau la diferenÅ£iere, ajungând până la a-i opune ÅŸi despărÅ£i pe creÅŸtini, trebuie să depăÅŸească simpla constatare a divergenÅ£elor, care s-a dovedit deja insuficientă pentru realizarea unui dialog matur ÅŸi responsabil. Trebuie să ajungem să simÅ£im că boala ÅŸi rănile celuilalt devin în egală măsură propria noastră suferinÅ£ă. Acest lucru începe prin aprofundarea propriei experienÅ£e spirituale: creÅŸtinii ortodocÅŸi trebuie să înceapă cu ei înÅŸiÅŸi, redescoperind ÅŸi aprofundând propriul lor patrimoniu liturgic ÅŸi filocalic în faÅ£a unei lumi secularizate.

Dar redescoperirea legăturii dintre teologie ÅŸi spiritualitate merge împreună cu redescoperirea legăturii dintre viaÅ£a spirituală ÅŸi etica socială a Bisericii, dintre mistică ÅŸi misiune, pentru a aduce o mărturie credibilă ÅŸi constantă.

Note de subsol

1. 1 Co 14, 1 et 39.
2. In 15, 26.
3. In 16, 13.
4. Cf. Gal 4, 6.
5. 1 Co 2, 16.
6. Cf. 2 Co 12, 1-5.
7. Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed.IBMBOR, BucureÅŸti, 1978, p. 5.
8. Cf. In 14, 6.