Părinte, se foloseÅŸte din ce în ce mai mult, în cercurile duhovniceÅŸti din ultimii ani, o expresie mai puÅ£in cunoscută pentru a vorbi despre smerenie, ÅŸi anume „realism duhovnicesc”. Care ar fi înÅ£elesurile prime ale „realismului duhovnicesc”?

În lumea artei ÅŸi a literaturii sânt mai multe curente printre care ÅŸi realismul sau supra realismul care este opus abstracÅ£ionismului, prin care se doreÅŸte să se aibă ca principiu de bază reflectarea realităÅ£ii în datele ei esenÅ£iale, obiective, caracteristice. Realismul duhovnicesc are ca punct de plecare bunul simÅ£ al omului, bun simÅ£ care ne ajută să înÅ£elegem realitatea vieÅ£ii noastre aÅŸa cum este, fără a evada în imaginar sau în lumea virtuală care ne „oferă” mincinoasele posibilităÅ£i de a împlini setea cea mai adâncă din fiinÅ£a noastră, sete omului de a se uni cu Dumnezeu.

Primul pas spre smerenie este simÅ£ul realităÅ£ii, deoarece realitatea este pentru noi un dureros mod de a înÅ£elege că noi sântem făcuÅ£i ÅŸi nu avem posibilitatea de a fi absolut de sine stătători. EsenÅ£a mândriei constă în absurda pretenÅ£ie de a fi absolut nedeterminaÅ£i, de a fi prin sine adică un fel de autoîndumnezeire.

PrezentaÅ£i-ne, vă rugăm, câteva aplicaÅ£ii practice, concrete, la viaÅ£a duhovnicească ale acestui efort sau ale acestei stări sufleteÅŸti de „realism duhovnicesc”.

Spuneam că realitatea este un dureros mod de a înÅ£elege că deÅŸi năzuinÅ£ele cele mai adânci ale omului sânt nesfârÅŸite, pentru că omul tinde conÅŸtient sau inconÅŸtient spre îndumnezeire, totuÅŸi omul în realitatea lui imediată de multe ori este mic la suflet, de multe ori este prea egoist sau într-un fel sau altul pătimaÅŸ ÅŸi neputincios de a depăÅŸi această stare. Tocmai vederea acestei neputinÅ£e ne ajută să conÅŸtientizăm nevoia reală de a avea un Mântuitor, de a fi ajutaÅ£i, ridicaÅ£i la înălÅ£imea chemării pe care o avem de la Dumnezeu, chemare pe care o putem atinge numai smerindu-ne ÅŸi învăÅ£ând de la Hristos pentru că El ne spune: „învăÅ£aÅ£i de la mine că sânt blând ÅŸi smerit cu inima” (Mt.11,29)

SfinÅ£ii PărinÅ£i ÅŸi PărinÅ£ii duhovniceÅŸti contemporani – ne gândim la Părintele Teofil Părăian, bunăoară – vorbesc despre Maica Domnului ca model de smerenie. În ce fel am putea înÅ£elege „realismul duhovnicesc” al Maicii Domnului?

Realismul duhovnicesc al Maicii Domnului se vădeÅŸte cel mai bine la momentul bunei vestiri. Maica Domnului aÅŸa cum spune Sfântul Efrem Sirul fiind fecioară cu trupul, cu sufletul ÅŸi cu mintea, nu se „smereÅŸte” aÅŸa cum înÅ£elegem noi de multe ori. Ea nu-i zice arhanghelului că: „ÅŸtii, stai să vezi că sânt păcătoasă”, sau „că este alta mai vrednică”, sau lucruri de genul acesta, ci după ce se încredinÅ£ează că arătarea îngerului nu este o înÅŸelăciune drăcească ea spune: „iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău”. Iată roaba Domnului! Adică se smereÅŸte în sens filocalic, are acest simÅ£ al realităÅ£ii duhovniceÅŸti. Ea nu se vede decât roabă a lui Dumnezeu ÅŸi dacă Stăpânul porunceÅŸte, robul nu poate decât să primească, fără să facă el vreo judecată, chiar dacă ceea ce primeÅŸte îl face mai slăvit decât îngerii.

Apoi al doilea moment al realismului duhovnicesc al Maicii Domnului de la buna vestire se vădeÅŸte în graba cu care ea a plecat ca să vadă cu ochii ei, să se încredinÅ£eze că ceea ce îi spusese îngerul despre rudenia sa Elisaveta era adevărat, ÅŸi să primească prin aceasta confirmarea că nu se înÅŸeală, că totuÅŸi ea cercetase vedenia ÅŸi a crezut că este adevărată dar nu se putea bizui doar pe părerea sa. Åži vedem cum Dumnezeu îi cinsteÅŸte această dorire de adeverire, pentru că nici nu intră bine în casă că ÅŸi primeÅŸte cuvântul din partea Elisavetei care o mărturisea „Maica Domnului meu”.

Părinte, ce alte exprimări ale realismului duhovnicesc în vieÅ£ile unor sfinÅ£i v-au atras atenÅ£ia, sau vă sunt dragi?

La Sfântul Grigorie Palama mi-a plăcut tare mult un aspect ce Å£ine tot de realismul duhovnicesc. El deÅŸi era un om cultivat ÅŸi cu o viaÅ£ă cuvioasă, totuÅŸi ÅŸapte ani s-a rugat Maicii Domnului cu această rugăciune: „Luminează-mi întunericul”, ÅŸi după acest răstimp din mila Fecioarei Maria a cunoscut din experienÅ£ă lumina nezidită.

Cum se împacă „învinovăÅ£irea de sine” sau „ocărârea de sine” – ÅŸi celelalte forme de „smerire de sine” – cu realismul duhovnicesc?

Foarte uÅŸor, pentru că merg mână în mână. Smerirea de sine este o nevoinÅ£ă ascetică care nu este cu putinÅ£ă omului să o săvârÅŸească dacă nu premerge realismul duhovnicesc. Acesta atrage lumina Harului asupra inimii, ÅŸi prin această lumină omul îÅŸi vede sinele ca fiind egocentric ÅŸi nu hristocentric ÅŸi plin de tot felul de răutăÅ£i, ÅŸi aÅŸa se nevoieÅŸte ascetic ca toată viaÅ£a lui să o preschimbe ÅŸi să o poată dărui lui Hristos ÅŸi să poată zice cu Pavel apostolul că nu mai trăieÅŸte el ci Hristos în el. Acesta este idealul unei trăiri pe care o doresc pentru fiecare creÅŸtin.

Părinte, este realismul duhovnicesc o cale a tuturor, sau este mai degrabă o cale monastică?

Când Hristos a zis: „învăÅ£aÅ£i de la mine că sânt blând ÅŸi smerit”, nu a zis învăÅ£aÅ£i voi monahilor, sau învăÅ£aÅ£i voi apostolilor, ci a avut în gândul Său pe om, pe fiecare dintre noi. El nu a vrut să păgubească pe nici un suflet prin lipsirea de acest mare dar al smereniei.

În încheiere vă rugăm să ne spuneÅ£i cum trăieÅŸte creÅŸtinul perioada pascală cu realism duhovnicesc.

ConÅŸtient. Cât mai conÅŸtient, în primul rând de taina învierii, dar fără să piardă din vedere nici realitatea  că harul acesta nu stă mult cu noi,din pricina faptului că noi încă nu am înviat, că sufletele noastre încă nu au simÅ£it deplin lumina învierii lui Hristos ÅŸi că mai avem încă de luptat cu patimile din noi până când Hristos ne va da mărturie în inimile noastre de biruinÅ£a noastră. El biruieÅŸte ÅŸi ne dă nouă simÅ£ământul ÅŸi încredinÅ£area că noi am biruit ÅŸi că noi am înviat.