Adaugat la: 1 Iulie 2009 Ora: 15:14

Libertate şi responsabilitate în Biserică

Cuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostită cu prilejul ceremoniei de primire a titlului de Doctor Honoris Causa al Institutului de Teologie Ortodoxă Saint Serge din Paris, 9 iulie 2009.

Biserica este « comunitatea celor care, prin puterea Duhului lui Hristos, înaintează către înviere şi către plinătatea negrăită a comuniunii desăvârşite cu Hristos şi cu toţi cei ce cred în El» (1).

Ortodoxia are o sensibilitate specială faţă de taina Sfintei Treimi. Pentru creştinul ortodox, Treimea este punctul de plecare şi destinaţia ultimă a oricărei teologii şi spiritualităţi, a oricărei antropologii şi eclesiologii, a oricărei înţelegeri a lumii şi a existenţei.

Biserica este o icoană a Treimii; vine din Treime, este structurată după chipul Acesteia, înaintează către Ea. Comuniunea veşnică a Persoanelor divine distincte şi deofiinţă constituie astfel temeiul, izvorul nesecat, modelul şi puterea de a înainta spre comuniunea noastră veşnică cu Dumnezeu şi cu ceilalţi.

În această perspectivă, nu putem vorbi despre libertate şi responsabilitate în Biserică fără a ne raporta la tema comuniunii, căci teologia eclesială ortodoxă este în esenţă o teologie a comuniunii la toate nivelurile vieţii Bisericii, în care libertatea este percepută în relaţia concretă a omului cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu întreaga creaţie.

Libertatea este o trăsătură fundamentală a definiţiei omului ca fiinţă creată după chipul Dumnezeului personal, liber şi suveran. Nu al unui dumnezeu singuratic, ci al Sfintei Treimi, « structura supremei iubiri » (2). În acest sens, libertatea are drept finalitate comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. De aceea, libertatea în natura sa cea mai autentică este libertate în vederea comuniunii. O astfel de dragoste este după asemănarea dragostei nesfârşite, este semnul participării noastre libere la Dumnezeu, prin har (cf. Rm 8, 35).

Persoanele Sfintei Treimi nu sunt libere pentru că s-ar separa sau s-ar izola unele de altele, ci dimpotrivă, pentru că sunt deplin deschise, sau transparente, unele faţă de celelalte şi pentru că se pot cuprinde reciproc, păstrându-şi totodată propria identitate.

Acesta este adevărul comuniunii de viaţă şi iubire pe care Hristos ni l-a revelat, şi doar acest Adevăr ne va face liberi : « Adevărul vă va face liberi;... dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi, într-adevăr» (In 8, 32,36) ; «staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi... Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate» (Ga 5, 1,13; 4, 26,31; l Co 7, 22; 2 Co 3, 17). Libertatea omului se luminează aşadar în lumina tainei Întrupării lui Hristos şi a lucrării Sale mântuitoare, căci numai Fiul lui Dumnezeu făcut Om îl poate elibera pe om de păcat şi de moarte şi îi poate da puterea de a deveni fiu al lui Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt.

Această experienţă a libertăţii pe care Hristos o dăruieşte omului se realizează întru Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat şi de către Tatăl ceresc (cf. In 14, 26; 15, 26). Sfântul Pavel precizează în acest sens: « Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate » (2 Co 3, 17).

Libertatea lui Hristos ca libertate a comuniunii este temeiul libertăţii creştinului. În acest sens, întreaga viaţă creştină este o luptă pentru libertate în măsura în care este efort de a îndeplini porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, chiar şi în condiţii dificile. Această libertate de a rămâne în comuniune cu Hristos în pofida piedicilor constituie experienţa apostolică cea mai profundă în materie de libertate : « Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia ? (...) Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru » (Rm 8, 35 şi 38,39).

I. O eclesiologie a libertăţii în Duhul Sfânt

Lucrarea mântuirii, al cărei temei este Persoana divino-umană a lui Hristos, se împărtăşeşte, prin Duhul Sfânt, în viaţa Bisericii, care este tocmai comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi între ei, adică koinonia după chipul Sfintei Treimi (cf. In 17, 21).

Se ridică totuşi o întrebare : în ce mod structurile unei Biserici ierarhizate pot oferi experienţa libertăţii? Această întrebare este legată de modul în care este înţeleasă Biserica şi este definită libertatea. Fără a intra în dialectica conflictuală care opune instituţia evenimentului, structura profetismului, stabilitatea dinamismului, să spunem doar că dacă Biserica este înţeleasă în termeni de autoritate şi de putere, atunci libertatea în Biserică se defineşte în raport cu această autoritate; dar dacă Biserica este în primul rând spiritualitate, adică este viaţa Duhului Sfânt împărtăşită oamenilor, libertatea este tocmai această experiere a Duhului Sfânt, căci « unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea » (2 Co 3, 17) şi prin urmare nu mai trebuie început cu problema libertăţii în Biserică, ci cu Biserica ca libertate.

Mai mulţi teologi ortodocşi au stăruit asupra faptului că, din punct de vedere creştin, libertatea nu poate fi definită în raport cu o autoritate exterioară, căci un asemenea demers duce la concluzia «mai multă autoritate, mai puţină libertate », şi astfel singura libertate posibilă rămâne libertatea opoziţiei, a revoltei şi a separării.

Acest principiu este însă cel al lumii căzute. « L'Eglise, scrie A. Schmemann, n'est pas une combinaison d'autorité et de liberté, d'une autorité limitée et d'une liberté limitée, une combinaison qui, si on la garde, pervertit par abus les deux côtés. L'Eglise n'est pas autorité, et c'est pourquoi il n'y a pas de liberté dans l'Eglise, mais l'Eglise elle-même est liberté, et seule l'Eglise est liberté. (…) c'est par le fait d'entrer dans le mystère de l'Eglise qu'on peut la comprendre comme mystère de liberté. L'ecclésiologie est, en effet, le point de départ d'une théologie de la liberté » (3). Totuşi, este aceasta în măsura în care nu-şi neglijează latura pnevmatologică, căci Duhul Sfânt este izvorul, conţinutul însuşi şi împlinirea acestei libertăţi care este Biserica (4).

Viaţa Bisericii ca şi comuniune în Duhul Sfânt este fundamentală pentru experienţa libertăţii, căci « sans la manifestation de l'Esprit Saint, sans la communion avec Lui, Dieu devient, en effet, autorité, l'autorité de toutes les autorités, et c'est pourquoi il n'y aura pas d'autre liberté que celle de la révolte, la liberté de Kirillov (du roman "Les Frères Karamazov"). Et sans l'Esprit Saint, non seulement Dieu, mais, en fait, toute la réalité, tout ce qui existe devient aussi "autorité" : un ordre externe, objectif, contraignant, le "monde de l'objectivation" qui répugne à Berdiaev. La vérité peut devenir autorité, de même que la justice, l'ordre, l'égalité, etc. et en effet, toutes ces "valeurs" sont autorités dans ce monde déchu, y compris la liberté elle-même : un principe de choisir et de différer vide et dépourvu de sens, un "droit" qui ne conduit nulle part.

Cependant c'est la "fonction" de l'Esprit Saint d'abolir toute autorité ou plutôt de la transcender, et Il fait cela (…) en manifestant l'intériorité de tout ce qui existe, en rétablissant et en transformant « l'objet' » en "sujet" (le ça en tu, selon l'expression de Martin Buber). Et Il fait cela non pas de l'extérieur comme "sanction" ou "garantie", ni comme "autorité", mais de « l'intérieur », parce que Lui-même est « l'intériorité » de tout ce qui existe, la vie de la vie, le don de l'Etre. (...) Il ne nous est pas "extérieur", mais Il est en nous, comme lumière, amour et vérité, comme notre communion avec tout » (5).

Un alt teolog ortodox, patriarhul Ignatie IV al Antiohiei, subliniază la rândul său importanţa prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în Biserică : « El (Duhul Sfânt) este Prezenţa lui Dumnezeu-cu-noi, "împreună cu duhul nostru" (Rm 8,16); fără El, Dumnezeu este departe, Hristos Se află în trecut, Evanghelia e literă moartă, Biserica o simplă organizaţie, autoritatea o dominaţie, misiunea este propagandă, cultul o evocare şi atitudinea creştină o morală de rob. În El, însă, într-o sinergie indisociabilă, cosmosul este înălţat şi geme în durerile facerii Împărăţiei, omul se află în luptă împotriva "trupului", Hristos Cel Înviat este aici, Evanghelia este putere de viaţă, Biserica înseamnă comuniunea treimică, autoritatea este o slujire eliberatoare, misiunea este o Cincizecime, Liturghia memorial şi anticipare, lucrarea omului este îndumnezeită » (6).

Din acest citat, reiese faptul că lipsa de permeabilitate faţă de Duhul sau lipsa de comuniune cu El este motivul pentru care autoritatea devine dominaţie iar structurile eclesiale, al căror scop este cel de a manifesta comuniunea de iubire, devin piedici în faţa unei adevărate libertăţi în vederea comuniunii. Biserica este ea însăşi libertate, în calitatea sa de loc în care omul se eliberează de păcat - manifestat ca separare egoistă de Dumnezeu şi de aproapele – dar şi de teama morţii, căci Biserica este libertate fiind pregătirea omului pentru înviere şi viaţa veşnică.

II. Libertate şi responsabilitate la nivelul structurilor eclesiale (7)

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a prevenit El Însuşi asupra pericolului permanent al infiltrării duhului lumii căzute în relaţiile eclesiale : « Regii neamurilor domnesc peste ele şi cei ce le stăpânesc se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr şi căpetenia ca acela ce slujeşte » (Lc 22, 25).

Ca structuri călăuzite de harul dumnezeiesc al Sfintei Treimi, structurile eclesiale trebuie deci să fie structuri de comuniune şi de slujire. Cu alte cuvinte, scopul principal al diferitelor structuri şi slujiri ale Bisericii nu este să asigure o ordine de tip juridic, constrângătoare, nici măcar unitatea de tip pur formal, ci mai curând armonia în rugăciune şi dragoste frăţească şi prin aceasta unitatea adevărată, care este comuniune ca dăruire de sine reciprocă, reflectare a dăruirii de sine reciproce existente între Persoanele Treimii («ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte întru Mine şi Eu întru Tine » (In 17, 21). Şi în această dăruire de sine reciprocă în viaţa Bisericii se împlineşte libertatea, iar ierarhia responsabilităţilor sau diferitele slujiri în misiunea eclesială îşi exprimă adevărata natură şi finalitate.

Această dăruire de sine reciprocă în viaţa duhovnicească şi diaconală sau socială a Bisericii face să strălucească prezenţa sfinţitoare a Duhului lui Hristos în mădularele Bisericii, oricare ar fi slujirea sau poziţia acestora în Biserică. Aceasta explică de ce hirotonia celor care sunt chemaţi la răspunderi importante în Biserica Ortodoxă nu se face niciodată înafara Sfintei Liturghii euharistice care, prin lucrarea Duhului Sfânt, actualizează dragostea jertfelnică a lui Hristos în viaţa lumii pentru a împărtăşi celor care primesc Sfânta Euharistie puterea spirituală de a se dărui şi ei unii celorlalţi prin rugăciune şi slujirea carităţii. Într-adevăr, Liturghia euharistică este totodată rugăciunea supremă a Bisericii, rugăciune de mulţumire, şi comuniunea supremă în care se manifestă adevărata natură a Bisericii, adică libertatea în şi pentru comuniune, tocmai pentru că este rugăciunea tuturor, a unora pentru ceilalţi, şi lucrarea comună a unei comunităţi, care, în întregime, într-o unitate de nedespărţit a preoţiei sacramentale şi a preoţiei universale, se dăruieşte deplin în duh Domnului şi aduce ofranda darurilor euharistice ca pars pro toto a întregii creaţii şi pentru întreaga creaţie, pentru a primi, prin lucrarea Duhului, dăruirea deplină a lui Hristos Însuşi. La hirotonie, cel hirotonit, adică preotul, este încredinţat comunităţii şi comunitatea părintelui său duhovnicesc, păstorului său care, aşa cum spune o rugăciune de la hirotonie, va fi răspunzător de Trupul Euharistic şi de această comunitate care este Trupul tainic al lui Hristos. Astfel, libertatea sfinţită de euharistie este libertatea de a fi răspunzător de mântuirea celorlalţi şi de a-i sluji.

III. Unitatea de credinţă şi libertatea în misiunea pastorală la nivel panortodox

Autocefalia unei Biserici locale este şi totodată o expresie a concepţiei ortodoxe despre libertate în comuniune, adică libertatea Bisericilor locale unele faţă de celelalte. O Biserică autocefală (autos + kephalè) este o Biserică care are propria sa conducere, care se conduce singură. Ortodoxia este alcătuită astăzi din mai multe Biserici autocefale surori, egale între ele, unite între ele prin aceeaşi credinţă, aceeaşi viaţă sacramentală şi aceleaşi structuri canonice, dar libere unele faţă de celelalte în ceea ce priveşte alegerea şi hirotonia episcopilor, administraţia, pastoraţia, relaţiile cu statul şi cu societatea, etc.

Cu toate acestea, recunoaşterea autocefaliei trebuie să fie confirmarea unei libertăţi obţinute nu prin ruptură ci printr-un acord care nu desfiinţează comuniunea sacramentală euharistică.

În ce constă libertatea pe care o implică autocefalia unei Biserici locale? Iată câteva aspecte : libertatea de a avea propriul sinod de episcopi, sinod care reprezintă singura autoritate canonică; libertatea de a-şi alege întâistătătorul fără a fi nevoie de confirmare din partea unei autorităţi bisericeşti exterioare; libertatea de a-şi alege proprii episcopi şi de a-i hirotoni; libertatea de a convoca sinoade sau adunări bisericeşti care să privească comunităţile aflate în jurisdicţia sa; libertatea de a formula şi de a promulga decrete şi rânduieli bisericeşti cu valabilitate locală, dar în concordanţă cu canoanele Ortodoxiei universale; libertatea de a crea instanţe canonice sau tribunale eclesiastice; libertatea de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir folosit în Taina Mirungerii; libertatea de a canoniza sfinţi locali; libertatea de a alcătui noi cântări liturgice, etc.; libertatea de a întreţine legături frăţeşti cu alte Biserici autocefale sau de a purta un dialog cu alte confesiuni creştine şi cu autorităţile civile ale ţării sau ale regiunii, etc.

Autocefalia nu trebuie însă interpretată ca fiind libertatea statelor independente şi suverane, căci ea implică totodată răspunderea de a păstra unitatea de credinţă, de a respecta şi de a asculta celelalte Biserici-surori şi de a se interesa de viaţa şi mărturia comună a întregii Ortodoxii. Conferinţele panortodoxe din ultimele decenii s-au străduit să sublinieze tocmai această responsabilitate comună a Bisericilor autocefale, care, uneori, din raţiuni istorice, au tendinţa de a se închide în sine. Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, care, după schisma de la 1054 survenită între Roma şi Constantinopol, ocupă locul de primus inter pares, contribuie la organizarea conferinţelor panortodoxe şi la pregătirea unui Sinod panortodox. În zilele noastre, principala problemă care se pune în diaspora ortodoxă sau mai curând în Ortodoxia apuseană este aceasta : cum să se găsească soluţii şi modalităţi pentru ca libertatea diferitelor jurisdicţii ale Bisericilor autocefale să slujească o unitate practică mai concretă şi o cooperare frăţească mai dinamică.

În orice caz, autocefalia ca recunoaştere a libertăţii diferitelor Biserici locale aflate în comuniune sacramentală nu poate fi redusă la o dimensiune pur juridică, deoarece libertatea are şi o profundă semnificaţie spirituală eclesială : ea exprimă libertatea creştină în comuniunea Bisericilor. Să amintim aici canonul 8 al celui de-al III-lea Sinod ecumenic (Efes, 431), care apăra autocefalia Bisericii Ciprului în faţa ingerinţelor episcopilor din Antiohia în hirotonia episcopilor din această Biserică în care ei nu aveau jurisdicţie. Acest canon precizează că în relaţiile dintre Biserici trebuie "evitat să se introducă trufia puterii lumeşti sub pretextul lucrărilor sacerdotale, şi aceasta de teamă de a nu pierde pe nesimţite, puţin câte puţin, libertatea pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Eliberatorul tuturor oamenilor, ne-a dăruit-o prin propriul Său sânge ".

În căutarea unităţii văzute a creştinilor, este aşadar important să se aibă în vedere o eclesiologie a comuniunii unde exigenţa unităţii să fie legată de cea a unei libertăţi care exprimă adevărata comuniune frăţească.

În această direcţie trebuie să înainteze dialogul Ortodoxiei cu alte Biserici, pentru a exprima o comuniune în care este loc atât pentru o întâietate de slujire cât şi pentru o adevărată colegialitate sinodală, o comuniune în care să se afirme şi responsabilitatea şi libertatea Bisericilor-surori, pentru ca lumea să creadă că trăim prin dumnezeiasca Comuniune treimică. "On peut appliquer à l'Eglise, scrie teologul ortodox Alexandre Schmemann, par analogie, la théologie triadologique. De même que les trois Hypostases de la Sainte Trinité ne divisent pas la nature divine, chacune d'elles la possédant entièrement et en vivant, ainsi la nature de l'Eglise-Corps du Christ n'est pas divisée par la multiplicité des Eglises. Mais de même que les Personnes divines se "dénombrent" - selon l'expression de saint Basile le Grand - ainsi se "dénombrent" les Eglises et il y a parmi elles une hiérarchie. Dans cette hiérarchie il y a une première Eglise et un premier évêque. Cette hiérarchie ne diminue pas les Eglises, ne les subordonnant pas l'une à l'autre, elle est seulement destinée à faire vivre chaque Eglise de toutes et toutes de chacune, car c'est cette vie de toutes en chacune et de chacune en toutes qui est le mystère du Corps du Christ, de la plénitude qui emplit tout en tout" (8).

Concluzie

Secularizarea societăţii contemporane, care se manifestă fie ca ostilitate faţă de Biserică, fie ca indiferenţă faţă de Evanghelie, ne obligă să redescoperim sensul profund al libertăţii şi al responsabilităţii creştine şi să facem din Biserică un promotor al adevăratei libertăţi, cea care construieşte comuniunea şi lucrează pentru reconciliere într-o lume marcată de conflicte şi dezbinare.

Fiind în această lume dar nu din această lume, Biserica trebuie să se roage şi să lucreze pentru a-l elibera pe omul păcătos de egoismul său, de temerile şi de agresivitatea sa, tocmai pentru că viaţa omenească nu se poate împlini decât în solidaritate şi în dragoste frăţească.

 

Note de subsol


1. D. Stăniloae, Prière de Jésus et expérience du Saint-Esprit, DDB, Paris, 1981, p. 118.
2. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti, 1996, p. 195.
3. Alexander Schmemann, Church, World, Mission, St. Vladimir's Seminary Press, Crestwood, 1979, p. 184-185
4. Cf. Ibidem, p. 187
5. Ibidem, p. 187-188
6. La Résurrection et l'homme d'aujourd'hui, Paris, DDB, 1981, p. 36-37
7. A se vedea deasemenea studiul nostru « Eglise, mystère de communion et de liberté dans un monde marqué par le péché et la finitude », în revista Unité Chrétienne (Lyon), nr. 80, (1985), pp. 40-88.
8. « La notion de primauté dans l'Eglise orthodoxe », în N. Affanasieff et autres, La primauté de Pierre dans l'Eglise orthodoxe, Neuchâtel et Paris, 1960, p. 143

 

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni