Biserica este « comunitatea celor care, prin puterea Duhului lui Hristos, înaintează către înviere ÅŸi către plinătatea negrăită a comuniunii desăvârÅŸite cu Hristos ÅŸi cu toÅ£i cei ce cred în El» (1).

Ortodoxia are o sensibilitate specială faÅ£ă de taina Sfintei Treimi. Pentru creÅŸtinul ortodox, Treimea este punctul de plecare ÅŸi destinaÅ£ia ultimă a oricărei teologii ÅŸi spiritualităÅ£i, a oricărei antropologii ÅŸi eclesiologii, a oricărei înÅ£elegeri a lumii ÅŸi a existenÅ£ei.

Biserica este o icoană a Treimii; vine din Treime, este structurată după chipul Acesteia, înaintează către Ea. Comuniunea veÅŸnică a Persoanelor divine distincte ÅŸi deofiinÅ£ă constituie astfel temeiul, izvorul nesecat, modelul ÅŸi puterea de a înainta spre comuniunea noastră veÅŸnică cu Dumnezeu ÅŸi cu ceilalÅ£i.

În această perspectivă, nu putem vorbi despre libertate ÅŸi responsabilitate în Biserică fără a ne raporta la tema comuniunii, căci teologia eclesială ortodoxă este în esenÅ£ă o teologie a comuniunii la toate nivelurile vieÅ£ii Bisericii, în care libertatea este percepută în relaÅ£ia concretă a omului cu Dumnezeu, cu aproapele ÅŸi cu întreaga creaÅ£ie.

Libertatea este o trăsătură fundamentală a definiÅ£iei omului ca fiinÅ£ă creată după chipul Dumnezeului personal, liber ÅŸi suveran. Nu al unui dumnezeu singuratic, ci al Sfintei Treimi, « structura supremei iubiri » (2). În acest sens, libertatea are drept finalitate comuniunea de iubire cu Dumnezeu ÅŸi cu ceilalÅ£i. De aceea, libertatea în natura sa cea mai autentică este libertate în vederea comuniunii. O astfel de dragoste este după asemănarea dragostei nesfârÅŸite, este semnul participării noastre libere la Dumnezeu, prin har (cf. Rm 8, 35).

Persoanele Sfintei Treimi nu sunt libere pentru că s-ar separa sau s-ar izola unele de altele, ci dimpotrivă, pentru că sunt deplin deschise, sau transparente, unele faÅ£ă de celelalte ÅŸi pentru că se pot cuprinde reciproc, păstrându-ÅŸi totodată propria identitate.

Acesta este adevărul comuniunii de viaÅ£ă ÅŸi iubire pe care Hristos ni l-a revelat, ÅŸi doar acest Adevăr ne va face liberi : « Adevărul vă va face liberi;... dacă Fiul vă va face liberi, liberi veÅ£i fi, într-adevăr» (In 8, 32,36) ; «staÅ£i deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi... FraÅ£ilor, aÅ£i fost chemaÅ£i la libertate» (Ga 5, 1,13; 4, 26,31; l Co 7, 22; 2 Co 3, 17). Libertatea omului se luminează aÅŸadar în lumina tainei Întrupării lui Hristos ÅŸi a lucrării Sale mântuitoare, căci numai Fiul lui Dumnezeu făcut Om îl poate elibera pe om de păcat ÅŸi de moarte ÅŸi îi poate da puterea de a deveni fiu al lui Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt.

Această experienÅ£ă a libertăÅ£ii pe care Hristos o dăruieÅŸte omului se realizează întru Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat ÅŸi de către Tatăl ceresc (cf. In 14, 26; 15, 26). Sfântul Pavel precizează în acest sens: « Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate » (2 Co 3, 17).

Libertatea lui Hristos ca libertate a comuniunii este temeiul libertăÅ£ii creÅŸtinului. În acest sens, întreaga viaÅ£ă creÅŸtină este o luptă pentru libertate în măsura în care este efort de a îndeplini porunca iubirii faÅ£ă de Dumnezeu ÅŸi faÅ£ă de aproapele, chiar ÅŸi în condiÅ£ii dificile. Această libertate de a rămâne în comuniune cu Hristos în pofida piedicilor constituie experienÅ£a apostolică cea mai profundă în materie de libertate : « Cine ne va despărÅ£i pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia ? (...) Nici moartea, nici viaÅ£a, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălÅ£imea, nici adâncul ÅŸi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru » (Rm 8, 35 ÅŸi 38,39).

I. O eclesiologie a libertăÅ£ii în Duhul Sfânt

Lucrarea mântuirii, al cărei temei este Persoana divino-umană a lui Hristos, se împărtăÅŸeÅŸte, prin Duhul Sfânt, în viaÅ£a Bisericii, care este tocmai comuniunea oamenilor cu Dumnezeu ÅŸi între ei, adică koinonia după chipul Sfintei Treimi (cf. In 17, 21).

Se ridică totuÅŸi o întrebare : în ce mod structurile unei Biserici ierarhizate pot oferi experienÅ£a libertăÅ£ii? Această întrebare este legată de modul în care este înÅ£eleasă Biserica ÅŸi este definită libertatea. Fără a intra în dialectica conflictuală care opune instituÅ£ia evenimentului, structura profetismului, stabilitatea dinamismului, să spunem doar că dacă Biserica este înÅ£eleasă în termeni de autoritate ÅŸi de putere, atunci libertatea în Biserică se defineÅŸte în raport cu această autoritate; dar dacă Biserica este în primul rând spiritualitate, adică este viaÅ£a Duhului Sfânt împărtăÅŸită oamenilor, libertatea este tocmai această experiere a Duhului Sfânt, căci « unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea » (2 Co 3, 17) ÅŸi prin urmare nu mai trebuie început cu problema libertăÅ£ii în Biserică, ci cu Biserica ca libertate.

Mai mulÅ£i teologi ortodocÅŸi au stăruit asupra faptului că, din punct de vedere creÅŸtin, libertatea nu poate fi definită în raport cu o autoritate exterioară, căci un asemenea demers duce la concluzia «mai multă autoritate, mai puÅ£ină libertate », ÅŸi astfel singura libertate posibilă rămâne libertatea opoziÅ£iei, a revoltei ÅŸi a separării.

Acest principiu este însă cel al lumii căzute. « L'Eglise, scrie A. Schmemann, n'est pas une combinaison d'autorité et de liberté, d'une autorité limitée et d'une liberté limitée, une combinaison qui, si on la garde, pervertit par abus les deux côtés. L'Eglise n'est pas autorité, et c'est pourquoi il n'y a pas de liberté dans l'Eglise, mais l'Eglise elle-même est liberté, et seule l'Eglise est liberté. (…) c'est par le fait d'entrer dans le mystère de l'Eglise qu'on peut la comprendre comme mystère de liberté. L'ecclésiologie est, en effet, le point de départ d'une théologie de la liberté » (3). TotuÅŸi, este aceasta în măsura în care nu-ÅŸi neglijează latura pnevmatologică, căci Duhul Sfânt este izvorul, conÅ£inutul însuÅŸi ÅŸi împlinirea acestei libertăÅ£i care este Biserica (4).

ViaÅ£a Bisericii ca ÅŸi comuniune în Duhul Sfânt este fundamentală pentru experienÅ£a libertăÅ£ii, căci « sans la manifestation de l'Esprit Saint, sans la communion avec Lui, Dieu devient, en effet, autorité, l'autorité de toutes les autorités, et c'est pourquoi il n'y aura pas d'autre liberté que celle de la révolte, la liberté de Kirillov (du roman "Les Frères Karamazov"). Et sans l'Esprit Saint, non seulement Dieu, mais, en fait, toute la réalité, tout ce qui existe devient aussi "autorité" : un ordre externe, objectif, contraignant, le "monde de l'objectivation" qui répugne à Berdiaev. La vérité peut devenir autorité, de même que la justice, l'ordre, l'égalité, etc. et en effet, toutes ces "valeurs" sont autorités dans ce monde déchu, y compris la liberté elle-même : un principe de choisir et de différer vide et dépourvu de sens, un "droit" qui ne conduit nulle part.

Cependant c'est la "fonction" de l'Esprit Saint d'abolir toute autorité ou plutôt de la transcender, et Il fait cela (…) en manifestant l'intériorité de tout ce qui existe, en rétablissant et en transformant « l'objet' » en "sujet" (le ça en tu, selon l'expression de Martin Buber). Et Il fait cela non pas de l'extérieur comme "sanction" ou "garantie", ni comme "autorité", mais de « l'intérieur », parce que Lui-même est « l'intériorité » de tout ce qui existe, la vie de la vie, le don de l'Etre. (...) Il ne nous est pas "extérieur", mais Il est en nous, comme lumière, amour et vérité, comme notre communion avec tout » (5).

Un alt teolog ortodox, patriarhul Ignatie IV al Antiohiei, subliniază la rândul său importanÅ£a prezenÅ£ei ÅŸi lucrării Duhului Sfânt în Biserică : « El (Duhul Sfânt) este PrezenÅ£a lui Dumnezeu-cu-noi, "împreună cu duhul nostru" (Rm 8,16); fără El, Dumnezeu este departe, Hristos Se află în trecut, Evanghelia e literă moartă, Biserica o simplă organizaÅ£ie, autoritatea o dominaÅ£ie, misiunea este propagandă, cultul o evocare ÅŸi atitudinea creÅŸtină o morală de rob. În El, însă, într-o sinergie indisociabilă, cosmosul este înălÅ£at ÅŸi geme în durerile facerii ÎmpărăÅ£iei, omul se află în luptă împotriva "trupului", Hristos Cel Înviat este aici, Evanghelia este putere de viaÅ£ă, Biserica înseamnă comuniunea treimică, autoritatea este o slujire eliberatoare, misiunea este o Cincizecime, Liturghia memorial ÅŸi anticipare, lucrarea omului este îndumnezeită » (6).

Din acest citat, reiese faptul că lipsa de permeabilitate faÅ£ă de Duhul sau lipsa de comuniune cu El este motivul pentru care autoritatea devine dominaÅ£ie iar structurile eclesiale, al căror scop este cel de a manifesta comuniunea de iubire, devin piedici în faÅ£a unei adevărate libertăÅ£i în vederea comuniunii. Biserica este ea însăÅŸi libertate, în calitatea sa de loc în care omul se eliberează de păcat - manifestat ca separare egoistă de Dumnezeu ÅŸi de aproapele – dar ÅŸi de teama morÅ£ii, căci Biserica este libertate fiind pregătirea omului pentru înviere ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică.

II. Libertate ÅŸi responsabilitate la nivelul structurilor eclesiale (7)

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a prevenit El ÎnsuÅŸi asupra pericolului permanent al infiltrării duhului lumii căzute în relaÅ£iile eclesiale : « Regii neamurilor domnesc peste ele ÅŸi cei ce le stăpânesc se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr ÅŸi căpetenia ca acela ce slujeÅŸte » (Lc 22, 25).

Ca structuri călăuzite de harul dumnezeiesc al Sfintei Treimi, structurile eclesiale trebuie deci să fie structuri de comuniune ÅŸi de slujire. Cu alte cuvinte, scopul principal al diferitelor structuri ÅŸi slujiri ale Bisericii nu este să asigure o ordine de tip juridic, constrângătoare, nici măcar unitatea de tip pur formal, ci mai curând armonia în rugăciune ÅŸi dragoste frăÅ£ească ÅŸi prin aceasta unitatea adevărată, care este comuniune ca dăruire de sine reciprocă, reflectare a dăruirii de sine reciproce existente între Persoanele Treimii («ca toÅ£i să fie una, după cum Tu, Părinte întru Mine ÅŸi Eu întru Tine » (In 17, 21). Åži în această dăruire de sine reciprocă în viaÅ£a Bisericii se împlineÅŸte libertatea, iar ierarhia responsabilităÅ£ilor sau diferitele slujiri în misiunea eclesială îÅŸi exprimă adevărata natură ÅŸi finalitate.

Această dăruire de sine reciprocă în viaÅ£a duhovnicească ÅŸi diaconală sau socială a Bisericii face să strălucească prezenÅ£a sfinÅ£itoare a Duhului lui Hristos în mădularele Bisericii, oricare ar fi slujirea sau poziÅ£ia acestora în Biserică. Aceasta explică de ce hirotonia celor care sunt chemaÅ£i la răspunderi importante în Biserica Ortodoxă nu se face niciodată înafara Sfintei Liturghii euharistice care, prin lucrarea Duhului Sfânt, actualizează dragostea jertfelnică a lui Hristos în viaÅ£a lumii pentru a împărtăÅŸi celor care primesc Sfânta Euharistie puterea spirituală de a se dărui ÅŸi ei unii celorlalÅ£i prin rugăciune ÅŸi slujirea carităÅ£ii. Într-adevăr, Liturghia euharistică este totodată rugăciunea supremă a Bisericii, rugăciune de mulÅ£umire, ÅŸi comuniunea supremă în care se manifestă adevărata natură a Bisericii, adică libertatea în ÅŸi pentru comuniune, tocmai pentru că este rugăciunea tuturor, a unora pentru ceilalÅ£i, ÅŸi lucrarea comună a unei comunităÅ£i, care, în întregime, într-o unitate de nedespărÅ£it a preoÅ£iei sacramentale ÅŸi a preoÅ£iei universale, se dăruieÅŸte deplin în duh Domnului ÅŸi aduce ofranda darurilor euharistice ca pars pro toto a întregii creaÅ£ii ÅŸi pentru întreaga creaÅ£ie, pentru a primi, prin lucrarea Duhului, dăruirea deplină a lui Hristos ÎnsuÅŸi. La hirotonie, cel hirotonit, adică preotul, este încredinÅ£at comunităÅ£ii ÅŸi comunitatea părintelui său duhovnicesc, păstorului său care, aÅŸa cum spune o rugăciune de la hirotonie, va fi răspunzător de Trupul Euharistic ÅŸi de această comunitate care este Trupul tainic al lui Hristos. Astfel, libertatea sfinÅ£ită de euharistie este libertatea de a fi răspunzător de mântuirea celorlalÅ£i ÅŸi de a-i sluji.

III. Unitatea de credinÅ£ă ÅŸi libertatea în misiunea pastorală la nivel panortodox

Autocefalia unei Biserici locale este ÅŸi totodată o expresie a concepÅ£iei ortodoxe despre libertate în comuniune, adică libertatea Bisericilor locale unele faÅ£ă de celelalte. O Biserică autocefală (autos + kephalè) este o Biserică care are propria sa conducere, care se conduce singură. Ortodoxia este alcătuită astăzi din mai multe Biserici autocefale surori, egale între ele, unite între ele prin aceeaÅŸi credinÅ£ă, aceeaÅŸi viaÅ£ă sacramentală ÅŸi aceleaÅŸi structuri canonice, dar libere unele faÅ£ă de celelalte în ceea ce priveÅŸte alegerea ÅŸi hirotonia episcopilor, administraÅ£ia, pastoraÅ£ia, relaÅ£iile cu statul ÅŸi cu societatea, etc.

Cu toate acestea, recunoaÅŸterea autocefaliei trebuie să fie confirmarea unei libertăÅ£i obÅ£inute nu prin ruptură ci printr-un acord care nu desfiinÅ£ează comuniunea sacramentală euharistică.

În ce constă libertatea pe care o implică autocefalia unei Biserici locale? Iată câteva aspecte : libertatea de a avea propriul sinod de episcopi, sinod care reprezintă singura autoritate canonică; libertatea de a-ÅŸi alege întâistătătorul fără a fi nevoie de confirmare din partea unei autorităÅ£i bisericeÅŸti exterioare; libertatea de a-ÅŸi alege proprii episcopi ÅŸi de a-i hirotoni; libertatea de a convoca sinoade sau adunări bisericeÅŸti care să privească comunităÅ£ile aflate în jurisdicÅ£ia sa; libertatea de a formula ÅŸi de a promulga decrete ÅŸi rânduieli bisericeÅŸti cu valabilitate locală, dar în concordanÅ£ă cu canoanele Ortodoxiei universale; libertatea de a crea instanÅ£e canonice sau tribunale eclesiastice; libertatea de a sfinÅ£i Sfântul ÅŸi Marele Mir folosit în Taina Mirungerii; libertatea de a canoniza sfinÅ£i locali; libertatea de a alcătui noi cântări liturgice, etc.; libertatea de a întreÅ£ine legături frăÅ£eÅŸti cu alte Biserici autocefale sau de a purta un dialog cu alte confesiuni creÅŸtine ÅŸi cu autorităÅ£ile civile ale Å£ării sau ale regiunii, etc.

Autocefalia nu trebuie însă interpretată ca fiind libertatea statelor independente ÅŸi suverane, căci ea implică totodată răspunderea de a păstra unitatea de credinÅ£ă, de a respecta ÅŸi de a asculta celelalte Biserici-surori ÅŸi de a se interesa de viaÅ£a ÅŸi mărturia comună a întregii Ortodoxii. ConferinÅ£ele panortodoxe din ultimele decenii s-au străduit să sublinieze tocmai această responsabilitate comună a Bisericilor autocefale, care, uneori, din raÅ£iuni istorice, au tendinÅ£a de a se închide în sine. Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, care, după schisma de la 1054 survenită între Roma ÅŸi Constantinopol, ocupă locul de primus inter pares, contribuie la organizarea conferinÅ£elor panortodoxe ÅŸi la pregătirea unui Sinod panortodox. În zilele noastre, principala problemă care se pune în diaspora ortodoxă sau mai curând în Ortodoxia apuseană este aceasta : cum să se găsească soluÅ£ii ÅŸi modalităÅ£i pentru ca libertatea diferitelor jurisdicÅ£ii ale Bisericilor autocefale să slujească o unitate practică mai concretă ÅŸi o cooperare frăÅ£ească mai dinamică.

În orice caz, autocefalia ca recunoaÅŸtere a libertăÅ£ii diferitelor Biserici locale aflate în comuniune sacramentală nu poate fi redusă la o dimensiune pur juridică, deoarece libertatea are ÅŸi o profundă semnificaÅ£ie spirituală eclesială : ea exprimă libertatea creÅŸtină în comuniunea Bisericilor. Să amintim aici canonul 8 al celui de-al III-lea Sinod ecumenic (Efes, 431), care apăra autocefalia Bisericii Ciprului în faÅ£a ingerinÅ£elor episcopilor din Antiohia în hirotonia episcopilor din această Biserică în care ei nu aveau jurisdicÅ£ie. Acest canon precizează că în relaÅ£iile dintre Biserici trebuie "evitat să se introducă trufia puterii lumeÅŸti sub pretextul lucrărilor sacerdotale, ÅŸi aceasta de teamă de a nu pierde pe nesimÅ£ite, puÅ£in câte puÅ£in, libertatea pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Eliberatorul tuturor oamenilor, ne-a dăruit-o prin propriul Său sânge ".

În căutarea unităÅ£ii văzute a creÅŸtinilor, este aÅŸadar important să se aibă în vedere o eclesiologie a comuniunii unde exigenÅ£a unităÅ£ii să fie legată de cea a unei libertăÅ£i care exprimă adevărata comuniune frăÅ£ească.

În această direcÅ£ie trebuie să înainteze dialogul Ortodoxiei cu alte Biserici, pentru a exprima o comuniune în care este loc atât pentru o întâietate de slujire cât ÅŸi pentru o adevărată colegialitate sinodală, o comuniune în care să se afirme ÅŸi responsabilitatea ÅŸi libertatea Bisericilor-surori, pentru ca lumea să creadă că trăim prin dumnezeiasca Comuniune treimică. "On peut appliquer à l'Eglise, scrie teologul ortodox Alexandre Schmemann, par analogie, la théologie triadologique. De même que les trois Hypostases de la Sainte Trinité ne divisent pas la nature divine, chacune d'elles la possédant entièrement et en vivant, ainsi la nature de l'Eglise-Corps du Christ n'est pas divisée par la multiplicité des Eglises. Mais de même que les Personnes divines se "dénombrent" - selon l'expression de saint Basile le Grand - ainsi se "dénombrent" les Eglises et il y a parmi elles une hiérarchie. Dans cette hiérarchie il y a une première Eglise et un premier évêque. Cette hiérarchie ne diminue pas les Eglises, ne les subordonnant pas l'une à l'autre, elle est seulement destinée à faire vivre chaque Eglise de toutes et toutes de chacune, car c'est cette vie de toutes en chacune et de chacune en toutes qui est le mystère du Corps du Christ, de la plénitude qui emplit tout en tout" (8).

Concluzie

Secularizarea societăÅ£ii contemporane, care se manifestă fie ca ostilitate faÅ£ă de Biserică, fie ca indiferenÅ£ă faÅ£ă de Evanghelie, ne obligă să redescoperim sensul profund al libertăÅ£ii ÅŸi al responsabilităÅ£ii creÅŸtine ÅŸi să facem din Biserică un promotor al adevăratei libertăÅ£i, cea care construieÅŸte comuniunea ÅŸi lucrează pentru reconciliere într-o lume marcată de conflicte ÅŸi dezbinare.

Fiind în această lume dar nu din această lume, Biserica trebuie să se roage ÅŸi să lucreze pentru a-l elibera pe omul păcătos de egoismul său, de temerile ÅŸi de agresivitatea sa, tocmai pentru că viaÅ£a omenească nu se poate împlini decât în solidaritate ÅŸi în dragoste frăÅ£ească.

Note de subsol

1. D. Stăniloae, Prière de Jésus et expérience du Saint-Esprit, DDB, Paris, 1981, p. 118.
2. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, BucureÅŸti, 1996, p. 195.
3. Alexander Schmemann, Church, World, Mission, St. Vladimir's Seminary Press, Crestwood, 1979, p. 184-185
4. Cf. Ibidem, p. 187
5. Ibidem, p. 187-188
6. La Résurrection et l'homme d'aujourd'hui, Paris, DDB, 1981, p. 36-37
7. A se vedea deasemenea studiul nostru « Eglise, mystère de communion et de liberté dans un monde marqué par le péché et la finitude », în revista Unité Chrétienne (Lyon), nr. 80, (1985), pp. 40-88.
8. « La notion de primauté dans l'Eglise orthodoxe », în N. Affanasieff et autres, La primauté de Pierre dans l'Eglise orthodoxe, Neuchâtel et Paris, 1960, p. 143