Nu demult, într‑o conferinÅ£ă, am auzit despre un preot slujitor într‑un spital care povestea că la internare aproape toÅ£i pacienÅ£ii trec pe la capelă pentru a spune o rugăciune sau a aprinde o lumânare. Acestui preot i s‑a sugerat să facă o statistică să vadă câÅ£i din pacienÅ£i mai trec pe la capelă la ieÅŸirea din spital. La care dânsul a răspuns imediat: „Nici unul!”.

Prima reacÅ£ie la auzul acestei „poveÅŸti” ar fi să deplângem lipsa de recunoÅŸtinÅ£ă a acelor pacienÅ£i care, făcându‑se bine, nu au nici măcar bunul‑simÅ£ să‑i mulÅ£umească lui Dumnezeu pentru că s‑au vindecat. Åži probabil că am avea dreptate. CunoaÅŸtem acea pericopă evanghelică în care, din cei zece leproÅŸi vindecaÅ£i de către Mântuitorul, unul singur a venit să‑I mulÅ£umească (Luca 17, 12‑19). Însă îndrăznesc să cred că există ÅŸi un alt motiv pentru care cei vindecaÅ£i „uită” a‑I mulÅ£umi lui Dumnezeu la ieÅŸirea din spital: cei mai mulÅ£i bolnavi nu‑L văd pe Dumnezeu ca pe Cel care vindecă, ci mai degrabă cred că Dumnezeu e Cel care le‑a trimis boala! Pentru că, din păcate, în Biserică acest lucru se spune foarte des!     

Când ne îmbolnăvim, încercăm să ne înÅ£elegem boala, să vedem care au fost cauzele ei, să căutăm o cale de a ne face bine. Dacă suntem cât de cât „bisericoÅŸi” mergem să vorbim ÅŸi cu duhovnicul sau cu un preot, unii căutând o explicaÅ£ie, alÅ£ii cu speranÅ£a unei vindecări mai mult sau mai puÅ£in miraculoase, alÅ£ii cerând doar puterea de‑a merge mai departe, în ciuda bolii. De multe ori, răspunsurile pe care le primim se încadrează în câteva tipare: „poate că e pedeapsa lui Dumnezeu pentru greÅŸelile din trecut”; „poate că acum ispăÅŸeÅŸti anumite păcate ÅŸi e mai bine să o faci aici, pe pământ, decât să suferi în iad”; „poate că Dumnezeu Å£i‑a trimis această boală ca să te împiedice să faci cine ÅŸtie ce păcate care Å£i‑ar pune în pericol mântuirea”... 

Care este ideea comună a acestor răspunsuri? Toate pun boala în contextul unei pedagogii a lui Dumnezeu ÅŸi sugerează că boala „ni s‑a dat” spre binele nostru: „Asta e crucea pe care Å£i‑a dat‑o Dumnezeu. Du‑o ÅŸi aÅŸa te vei mântui!”. Astfel, poate fără să ne dăm seama, ne „întărim” unii pe alÅ£ii în convingerea că boala ne‑a fost trimisă de Dumnezeu. Åži atunci nu e deloc surprinzător că la intrarea în spital oamenii se roagă, încercând probabil să‑L îmbuneze pe Dumnezeu ÅŸi să‑L înduplece să le uÅŸureze crucea. Într‑un fel, lui Dumnezeu I se cere să ia boala pe care tot El o dăduse. De aceea Dumnezeu nu poate fi perceput ca fiind Cel care vindecă. Åži atunci, în mod instinctiv, omul nu simte nevoia să‑I mulÅ£umească la ieÅŸirea din spital, căci undeva, înăuntrul său, crede că tot ce a făcut Dumnezeu pentru el a fost doar gestul rezonabil de a repara ceea ce El ÎnsuÅŸi „stricase”.           

M‑am întrebat nu o dată de ce este atât de răspândită printre creÅŸtini această idee a bolii care ar avea un rol pedagogic. În Evanghelii – care cuprind cuvintele pe care Dumnezeu ÎnsuÅŸi ni le‑a spus atunci când a venit să vieÅ£uiască printre noi ca Om – nu se spune niciodată acest lucru. La Domnul nostru Iisus Hristos vin mulÅ£imi de bolnavi, orbi, schilozi, slăbănogi, dar nici unuia din ei Hristos nu începe să‑i explice că boala i se trimisese pentru „ispăÅŸire de păcate” sau  „ca să se pocăiască” sau „ca să se mântuiască prin ea”. Nici măcar o dată! Avem însă o împrejurare în care Hristos vindecă o femeie care era gârbovă de optsprezece ani, despre care El ÎnsuÅŸi spune că „a legat‑o satana” (Luca 13, 16). AÅŸ spune că aceste cuvinte ale Mântuitorului ne dau o altă perspectivă asupra bolii.      

„Tatăl nu a vrut niciodată ca vreuna din făpturile Sale – nici măcar o insectă – să cunoască suferinÅ£a. [...] Ceea ce Tatăl a vrut dintotdeauna este ca toÅ£i oamenii să fie mântuiÅ£i ÅŸi să ajungă să cunoască fericirea cea adevărată. Să fie mântuiÅ£i pur ÅŸi simplu prin mila ÅŸi dragostea lui Dumnezeu.”¹ Căderea omului din Rai ÅŸi, astfel, îndepărtarea sa de Dumnezeu au dus la lumea pe care o cunoaÅŸtem noi astăzi, cu suferinÅ£ele ÅŸi bolile ei. Lumea aceasta, deÅŸi creată de către Dumnezeu „bună foarte” – cum îi place să spună părintelui Rafail Noica –, a ajuns de „zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 19), a celui care „de la început, a fost ucigător de oameni ÅŸi nu a stat întru adevăr” (Ioan 8, 44). În această lume „S‑a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8). În această lume Hristos i‑a vindecat pe slăbănogi de bolile lor, ca să ne arate că El pentru asta a venit: să ne vindece de boala cea mai cruntă – prima pe care diavolul a provocat‑o –, să ne vindece de despărÅ£irea de Dumnezeu ÅŸi de neputinÅ£a de a simÅ£i dragostea Sa pentru noi, pentru fiecare om.   

„Noi ÅŸtim că bună este sănătatea ÅŸi împovărătoare este boala [încă] înainte de a face cunoÅŸtinÅ£ă cu cea din urmă pe pielea noastră. Cu mult mai mult pricepem însă deosebirea dintre ele după ce ne îmbolnăvim” (Sf. Ioan Gură de Aur²). Eu cred că boala face parte din relele acestei lumi ÅŸi că e firesc să vrem să ne însănătoÅŸim. Sunt însă cazuri când vindecarea fizică nu se petrece, dar se întâmplă altceva: ajungem să ne dăm seama că în suferinÅ£a noastră ne stă alături ÎnsuÅŸi Hristos cel răstignit. Åži la fel cum răstignirea Sa, care părea o înfrângere, s‑a transformat în victorie prin Înviere, la fel, când noi îi dăm voie lui Dumnezeu să sufere împreună cu noi, ÅŸi sufletele noastre pot învia, deÅŸi trupurile rămân neputincioase. Spunea părintele Porfirie: „Nu vă rugaÅ£i pentru vindecare, ci pentru a deveni oameni buni [...], în stare a vă ruga pentru sufletele voastre ÅŸi a vă abandona dragostei lui Dumnezeu”³. Eu n‑am puterea să mă rog astfel, căci aÅŸ vrea ca eu, la fel ca toÅ£i apropiaÅ£ii mei, să fim sănătoÅŸi atât trupeÅŸte, cât ÅŸi sufleteÅŸte. Dar cred că părintele Porfirie ÅŸtia bine ce spunea, căci cuvântul lui ne atrage atenÅ£ia să nu fim egoiÅŸti în rugăciunea noastră, să nu fim cumva ca cei nouă leproÅŸi care, odată vindecaÅ£i, au uitat de Vindecător. Leprosul samarinean, în schimb, odată cu vindecarea trupească, a ÅŸtiut s‑o primească ÅŸi pe cea duhovnicească. Åži el singur dintre cei zece, întorcându‑se „să dea slavă lui Dumnezeu” ÅŸi mulÅ£umindu‑I lui Hristos, a auzit cuvânt de bucurie: „credinÅ£a ta te‑a mântuit!” (Luca 17, 19).       

Asemenea cuvânt aÅŸ vrea să auzim cu toÅ£ii. Pentru aceea, mă rog, împreună cu părintele Sofronie: „Vino ÅŸi mă tămăduieÅŸte de moartea ce mă Å£ine... Vino ÅŸi goneÅŸte din mine toată răutatea... Vino ÅŸi ÎnsuÅ£i săvârÅŸeÅŸte în mine cele bineplăcute Å¢ie: căci eu sunt neputincios a face orice lucru bun – robit sunt de întunericul pe care‑l urăsc”⁴. 

„Lumina luminează în întuneric ÅŸi întunericul nu a cuprins‑o” (Ioan 1, 5). Doar să învăÅ£ăm cum să deschidem ferestrele înlăuntrului nostru ca să lăsăm Lumina să intre…

Bogdan Grecu

Note: