Din experiența de lucru de mai mulți ani cu părinți și copii, am observat că o dimensiune importantă a relației de iubire dintre aceștia o reprezintă timpul. Åži timpul fizic, dar mai ales timpul sub aspect calitativ, acela al atenției față de celălalt. Cu cât copilul este mai mic, cu atât necesită mai mult timp fizic petrecut cu el. Pe măsură ce copilul crește, timpul acesta scade treptat, ajungându‑se ca la maturitate să existe foarte puține clipe pe care copiii și părinții le mai pot petrece împreună. Dacă la acest nivel al timpului fizic lucrurile evoluează așa, în planul timpului‑atenție acordat celuilalt lucrurile evoluează în funcție de măsura iubirii dintre părinte și copil. În măsura în care omul iubește, chipul celui iubit se reactualizează și se permanentizează în sine, în absența fizică a celuilalt. Deși iubirea se și în‑trupează și în‑făptuiește, ființa iubirii se află însă în duh. Ființa ei este Însuși Dumnezeu. Deci iubirea este mai întâi o stare a duhului, și apoi, în funcție de ceea ce omul întâlnește pe cale, aceasta se în‑trupează și devine astfel concretă, faptică. A nu se confunda acest tip de timp‑atenție‑iubire cu stările pe care inclusiv psihologia le cataloghează ca fiind unele de dependență afectivă și care în planul vieții duhovnicești, după învățătura patristică, reprezintă o împătimire, adică o orientare a facultăților sufletești contrară celei firești, prin faptul că acest tip de trăire confundă creatura cu Creatorul. 

Ar fi posibil ca un părinte să spună vreodată: pentru că nu mai ești sub directa mea ocrotire într‑un spațiu fizic și nu îți mai pot arăta iubirea mea prin fapte, înseamnă că încetez să te iubesc? Desigur, iubirea continuă să existe în aceste situații și se manifestă ca o stare de atenție interioară îndreptată spre celălalt. Ba chiar mai mult, putem spune că proba adevăratei iubiri este chiar acest context al distanței fizice. Constatăm însă cu durere că viața ne oferă și alte exemple: uneori abia după o astfel de desprindere în spațiul fizic generat de aspectul concret și trupesc, omul constată că ceea ce i s‑a părut a fi iubire nu a fost de fapt așa, tocmai pentru că nu a rezistat acestei desprinderi de materie. Iubirea în adevăr fiind Însuși Dumnezeu, odată ce există în inima omului nu are unde să dispară, natura ei fiind veșnică, chiar dacă formele de expresie ale acesteia se schimbă în funcție de context. Cu alte cuvinte, Iubire în afara lui Dumnezeu nu există. Părintele urmărește în duh, prin Dumnezeu, pe copilul său aflat la distanță fizică de sine, îi poartă de grijă, îl ocrotește. Cum? Prin rugăciune. Iată de ce acela care iubește se roagă; o mamă care iubește se roagă necontenit pentru copiii ei, acum despărțiți fizic de ea. După spusele Părintelui Arsenie, citat în prima parte a articolului, chiar și „orice suspin e o rugăciune”, este o mișcare a unei inimi care vibrează și prin această vibrație trăiește în Dumnezeu. Așa se explică de ce sfinții se roagă, se roagă mult și stăruitor, fără a simți acest lucru ca pe o povară sau o datorie. Rugăciunea este răspunsul iubirii lor, al iubirii ce o poartă în inimă pentru Domnul și pentru noi, frații lor. De aceea le place să stăruie în rugăciune, pentru că aleg ca aceste clipe ale timpului pământesc să le trăiască alături de Dumnezeu‑Iubire, înveșnicind astfel timpul istoric și sufletele lor. Desigur, acest model al timpului‑atenție‑iubire există nu doar în relațiile dintre părinți și copii, ci este repetat la nivelul fiecărei relații de iubire dintre doi oameni, iar prototipul acestei Iubiri este de fapt Însăși Iubirea‑Dumnezeu, așa cum ni S‑a revelat prin Întrupare. 

Întorcându‑ne la relațiile dintre părinți și copii, o știință a psihologiei cuminte, onestă, în mod normal depune armele în această sferă de intervenție și se declară învinsă. Ea nu poate merge mai departe de locul în care omul părăsește sfera mecanismelor psihice și pătrunde în taina ființei sale, a acelei ființe pe care doar Dumnezeu o cunoaște, căreia El i‑a dat viață și care fundamental Îi aparține. Psihologia poate doar să constate că e nevoie ca omul să ofere acest timp‑atenție copilului său. Însă, orice s‑ar spune și oricât ne‑am dori, nimeni nu poate forța pe cineva să iubească. Aceasta este o decizie pe care fiecare suflet o ia în adâncurile ființei sale, acolo unde omul se întâlnește cu Dumnezeu. În sens ultim, aceasta este o taină a ființei, și mai ales o taină a libertății ființei. Dacă Dumnezeu Însuși nu forțează inima noastră, ci – smerit, răstignit și răbdător – așteaptă să răspundem Iubirii Lui, cu atât mai puțin poate un psiholog, oricât de profesionist și bine intenționat ar fi, să determine inima unui părinte să își iubească copilul și să îi acorde acestuia acel timp‑atenție interior de care copilul are atâta nevoie pentru a ființa, a crește în iubire și a se în‑omeni. Creat după chipul lui Dumnezeu‑Iubire, firesc ar fi ca omul să îl aleagă pe Acesta, să aleagă Iubirea, să Îl aleagă pe Creatorul Său Căruia Îi seamănă. De altfel, după cum precizează Părintele Dumitru Stăniloae, însuși timpul acestei vieți ne este dat exact „în vederea acestei creșteri” cu și spre Dumnezeu. Aceeași idee este exprimată de Părintele Rafail Noica atunci când spune că timpul acesta pământesc reprezintă de fapt „o a doua gestație”, continuare a celei din pântecele mamei. Este timpul în care trebuie să învățăm să iubim, timpul în care învățăm să ne asemănăm Celui care ne‑a iubit El mai întâi și care, prin Întruparea Sa, ne‑a spus exact cum arată și care este firea acestei iubiri, pentru a nu o mai confunda și pentru a nu ne rătăci pe cale. Acest timp pământesc și istoric dat în dar fiecăruia dintre noi devine timp veșnic și spre înveșnicire dacă îl vom folosi pentru a ne asemăna Dumnezeului‑Om Hristos.

P.S. Îi mulțumesc lui Adrian pentru timpul de discuție acordat, întrucât gândul scrierii unui articol pe această temă, precum și ideile principale, au prins ființă în urma dialogului cu el.