Din experienÅ£a de lucru de mai mulÅ£i ani cu părinÅ£i ÅŸi copii, am observat că o dimensiune importantă a relaÅ£iei de iubire dintre aceÅŸtia o reprezintă timpul. Åži timpul fizic, dar mai ales timpul sub aspect calitativ, acela al atenÅ£iei faÅ£ă de celălalt. Cu cât copilul este mai mic, cu atât necesită mai mult timp fizic petrecut cu el. Pe măsură ce copilul creÅŸte, timpul acesta scade treptat, ajungându‑se ca la maturitate să existe foarte puÅ£ine clipe pe care copiii ÅŸi părinÅ£ii le mai pot petrece împreună. Dacă la acest nivel al timpului fizic lucrurile evoluează aÅŸa, în planul timpului‑atenÅ£ie acordat celuilalt lucrurile evoluează în funcÅ£ie de măsura iubirii dintre părinte ÅŸi copil. În măsura în care omul iubeÅŸte, chipul celui iubit se reactualizează ÅŸi se permanentizează în sine, în absenÅ£a fizică a celuilalt. DeÅŸi iubirea se ÅŸi în‑trupează ÅŸi în‑făptuieÅŸte, fiinÅ£a iubirii se află însă în duh. FiinÅ£a ei este ÎnsuÅŸi Dumnezeu. Deci iubirea este mai întâi o stare a duhului, ÅŸi apoi, în funcÅ£ie de ceea ce omul întâlneÅŸte pe cale, aceasta se în‑trupează ÅŸi devine astfel concretă, faptică. A nu se confunda acest tip de timp‑atenÅ£ie‑iubire cu stările pe care inclusiv psihologia le cataloghează ca fiind unele de dependenÅ£ă afectivă ÅŸi care în planul vieÅ£ii duhovniceÅŸti, după învăÅ£ătura patristică, reprezintă o împătimire, adică o orientare a facultăÅ£ilor sufleteÅŸti contrară celei fireÅŸti, prin faptul că acest tip de trăire confundă creatura cu Creatorul. 

Ar fi posibil ca un părinte să spună vreodată: pentru că nu mai eÅŸti sub directa mea ocrotire într‑un spaÅ£iu fizic ÅŸi nu îÅ£i mai pot arăta iubirea mea prin fapte, înseamnă că încetez să te iubesc? Desigur, iubirea continuă să existe în aceste situaÅ£ii ÅŸi se manifestă ca o stare de atenÅ£ie interioară îndreptată spre celălalt. Ba chiar mai mult, putem spune că proba adevăratei iubiri este chiar acest context al distanÅ£ei fizice. Constatăm însă cu durere că viaÅ£a ne oferă ÅŸi alte exemple: uneori abia după o astfel de desprindere în spaÅ£iul fizic generat de aspectul concret ÅŸi trupesc, omul constată că ceea ce i s‑a părut a fi iubire nu a fost de fapt aÅŸa, tocmai pentru că nu a rezistat acestei desprinderi de materie. Iubirea în adevăr fiind ÎnsuÅŸi Dumnezeu, odată ce există în inima omului nu are unde să dispară, natura ei fiind veÅŸnică, chiar dacă formele de expresie ale acesteia se schimbă în funcÅ£ie de context. Cu alte cuvinte, Iubire în afara lui Dumnezeu nu există. Părintele urmăreÅŸte în duh, prin Dumnezeu, pe copilul său aflat la distanÅ£ă fizică de sine, îi poartă de grijă, îl ocroteÅŸte. Cum? Prin rugăciune. Iată de ce acela care iubeÅŸte se roagă; o mamă care iubeÅŸte se roagă necontenit pentru copiii ei, acum despărÅ£iÅ£i fizic de ea. După spusele Părintelui Arsenie, citat în prima parte a articolului, chiar ÅŸi „orice suspin e o rugăciune”, este o miÅŸcare a unei inimi care vibrează ÅŸi prin această vibraÅ£ie trăieÅŸte în Dumnezeu. AÅŸa se explică de ce sfinÅ£ii se roagă, se roagă mult ÅŸi stăruitor, fără a simÅ£i acest lucru ca pe o povară sau o datorie. Rugăciunea este răspunsul iubirii lor, al iubirii ce o poartă în inimă pentru Domnul ÅŸi pentru noi, fraÅ£ii lor. De aceea le place să stăruie în rugăciune, pentru că aleg ca aceste clipe ale timpului pământesc să le trăiască alături de Dumnezeu‑Iubire, înveÅŸnicind astfel timpul istoric ÅŸi sufletele lor. Desigur, acest model al timpului‑atenÅ£ie‑iubire există nu doar în relaÅ£iile dintre părinÅ£i ÅŸi copii, ci este repetat la nivelul fiecărei relaÅ£ii de iubire dintre doi oameni, iar prototipul acestei Iubiri este de fapt ÎnsăÅŸi Iubirea‑Dumnezeu, aÅŸa cum ni S‑a revelat prin Întrupare. 

Întorcându‑ne la relaÅ£iile dintre părinÅ£i ÅŸi copii, o ÅŸtiinÅ£ă a psihologiei cuminte, onestă, în mod normal depune armele în această sferă de intervenÅ£ie ÅŸi se declară învinsă. Ea nu poate merge mai departe de locul în care omul părăseÅŸte sfera mecanismelor psihice ÅŸi pătrunde în taina fiinÅ£ei sale, a acelei fiinÅ£e pe care doar Dumnezeu o cunoaÅŸte, căreia El i‑a dat viaÅ£ă ÅŸi care fundamental Îi aparÅ£ine. Psihologia poate doar să constate că e nevoie ca omul să ofere acest timp‑atenÅ£ie copilului său. Însă, orice s‑ar spune ÅŸi oricât ne‑am dori, nimeni nu poate forÅ£a pe cineva să iubească. Aceasta este o decizie pe care fiecare suflet o ia în adâncurile fiinÅ£ei sale, acolo unde omul se întâlneÅŸte cu Dumnezeu. În sens ultim, aceasta este o taină a fiinÅ£ei, ÅŸi mai ales o taină a libertăÅ£ii fiinÅ£ei. Dacă Dumnezeu ÎnsuÅŸi nu forÅ£ează inima noastră, ci – smerit, răstignit ÅŸi răbdător – aÅŸteaptă să răspundem Iubirii Lui, cu atât mai puÅ£in poate un psiholog, oricât de profesionist ÅŸi bine intenÅ£ionat ar fi, să determine inima unui părinte să îÅŸi iubească copilul ÅŸi să îi acorde acestuia acel timp‑atenÅ£ie interior de care copilul are atâta nevoie pentru a fiinÅ£a, a creÅŸte în iubire ÅŸi a se în‑omeni. Creat după chipul lui Dumnezeu‑Iubire, firesc ar fi ca omul să îl aleagă pe Acesta, să aleagă Iubirea, să Îl aleagă pe Creatorul Său Căruia Îi seamănă. De altfel, după cum precizează Părintele Dumitru Stăniloae, însuÅŸi timpul acestei vieÅ£i ne este dat exact „în vederea acestei creÅŸteri” cu ÅŸi spre Dumnezeu. AceeaÅŸi idee este exprimată de Părintele Rafail Noica atunci când spune că timpul acesta pământesc reprezintă de fapt „o a doua gestaÅ£ie”, continuare a celei din pântecele mamei. Este timpul în care trebuie să învăÅ£ăm să iubim, timpul în care învăÅ£ăm să ne asemănăm Celui care ne‑a iubit El mai întâi ÅŸi care, prin Întruparea Sa, ne‑a spus exact cum arată ÅŸi care este firea acestei iubiri, pentru a nu o mai confunda ÅŸi pentru a nu ne rătăci pe cale. Acest timp pământesc ÅŸi istoric dat în dar fiecăruia dintre noi devine timp veÅŸnic ÅŸi spre înveÅŸnicire dacă îl vom folosi pentru a ne asemăna Dumnezeului‑Om Hristos.

P.S. Îi mulÅ£umesc lui Adrian pentru timpul de discuÅ£ie acordat, întrucât gândul scrierii unui articol pe această temă, precum ÅŸi ideile principale, au prins fiinÅ£ă în urma dialogului cu el.