În fiecare an, de Crăciun asistăm la o invazie de „gesturi de iubire”. Trăim Crăciunul ca un timp pentru a da ÅŸi a primi, pentru a ne simÅ£i din nou copii. Ne lăsăm furaÅ£i de spiritul Crăciunului. Pentru cei mai mulÅ£i dintre noi, totul durează doar câteva zile... Însă sunt ÅŸi oameni care simt nevoia de a continua, căci e fermecător să acÅ£ionezi în numele  dragostei pentru celălalt sau al dorinÅ£ei de a trăi într-o lume mai bună. Chiar printre creÅŸtini, totul rămâne adesea la acest nivel, Crăciunul e o sărbătoare a copiilor (căci se sărbătoreÅŸte naÅŸterea pruncului Iisus), a bucuriei de a fi cu familia ÅŸi prietenii. Suntem recunoscători că putem fi împreună, pentru că singurătatea ÅŸi existenÅ£a de zi cu zi sunt atât de grele... 

Mai rămâne oare loc pentru Hristos în toate astea? CâÅ£i dintre noi îÅŸi fac timp să-ÅŸi amintească de însemnătatea acestei sărbători ÅŸi să se bucure (căci bucuria ÅŸi seriozitatea nu se contrazic deloc)? CâÅ£i sunt conÅŸtienÅ£i de harul care ni se dăruieÅŸte prin faptul că Dumnezeu ÎnsuÅŸi se face om ca ÅŸi noi?

Nu e surprinzător că societatea a înlocuit Duhul lui Hristos cu spiritul Crăciunului, căci dintotdeauna sistemul politic ÅŸi social a păstrat din religie doar ceea ce i-a fost util pentru a funcÅ£iona ÅŸi a se justifica. Nu era altfel nici pe vremea când Biserica ÅŸi statul încercau să trăiască în simbioză; să ne aducem aminte de cuvintele împăratului Iustinian despre monahi: „Dacă aceÅŸti oameni sfinÅ£i Îl roagă stăruitor pe Dumnezeu pentru bunăstarea imperiului… fără îndoială că armatele noastre vor învinge ÅŸi că oraÅŸele noastre vor fi bine administrate. Astfel, mânia divină fiind potolită ÅŸi Dumnezeu fiind cu noi, cum să nu avem parte de pace în Å£ară ÅŸi de întreg devotamentul poporului?”. Însă ceea ce e surprinzător e că atât de mulÅ£i creÅŸtini petrec foarte mult timp ÅŸi consumă enorm de multă energie gândindu-se la ce cadouri să cumpere sau pregătind masa de Crăciun; că sunt foarte puÅ£ini cei care merg la Biserică în ziua de Crăciun pregătiÅ£i pentru a-L întâmpina pe Hristos ÅŸi a se întâlni cu El în Sfânta ÎmpărtăÅŸanie. 

Ceea ce se întâmplă la Crăciun nu e un fenomen izolat în Biserică: chiar în sânul ei valorile Evangheliei s-au transformat în valori umane. Încă din vremurile apostolice, creÅŸtinii au trăit într-o continuă tensiune între Duhul lui Hristos ÅŸi duhul lumii. Timp de secole, Biserica a încercat să construiască o lume creÅŸtină ÅŸi a reuÅŸit să transmită anumite valori care s-au metamorfozat în idei înălÅ£ătoare. Însă ele sunt folosite uneori într-un duh străin celui din care s-au născut. E de-ajuns să ne dăm seama că idealul societăÅ£ii noastre, asumat ÅŸi promovat de mari figuri intelectuale ÅŸi politice progresiste, este practic o împărăÅ£ie a lui Dumnezeu… în care nu mai e loc de Dumnezeu.

De mici suntem învăÅ£aÅ£i să ne punem pe noi înÅŸine în centrul lumii noastre. Suntem încurajaÅ£i să fim cei mai buni din clasă, să reuÅŸim, să fim apreciaÅ£i. Mai târziu, suntem respectaÅ£i pentru ceea ce am realizat în viaÅ£ă, pentru succesele avute. Din păcate ÅŸi noi, cei care am primit o cateheză creÅŸtină (în copilărie sau mai târziu), privim adesea Biserica, credinÅ£a, pe Dumnezeu, ca ÅŸi ajutoare în drumul nostru către împlinirea personală: familie, studii, carieră, bunăstare sau tot ceea ce numim fericire. BineînÅ£eles, aÅŸa cum sărăcia în ea însăÅŸi nu este o virtute, tot la fel nu e un păcat să ai o familie lângă care să te simÅ£i fericit, să fii prosper sau să fii împăcat cu tine însuÅ£i. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Nu bogaÅ£ii, ci cei ce slujesc bogăÅ£iei sunt osândiÅ£i! EÅŸti bogat? Nu sunt împotriva ta! EÅŸti zgârcit? Iată pentru ce te osândesc!”. Hristos îi avertizează foarte serios pe cei bogaÅ£i, pe cei sătui (Lc 6, 24-26), pe cei pe care lumea îi vorbeÅŸte de bine, căci ei au o predispoziÅ£ie de a face din bunăstare, din dorinÅ£a de a fi obiectul laudei, un ideal care riscă să se transforme într-un idol; un idol căruia îi sacrificăm totul, în care ne punem toată speranÅ£a (Lc 12, 19) ÅŸi care ne poate chiar orbi duhovniceÅŸte („Cum puteÅ£i voi să credeÅ£i, când primiÅ£i slavă unii de la alÅ£ii ÅŸi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaÅ£i?” – In. 5, 44).

Pe de altă parte, valorile Evangheliei sunt prezentate uneori de către anumiÅ£i creÅŸtini sub forma unui rigorism căruia i se dă o origine divină. Devenim aproape fanatici ÅŸi riscăm să recădem în robia ritualismului ÅŸi a legii. Ca reacÅ£ie, îmbrăÅ£iÅŸăm o libertate care adesea e la limita dintre libertatea în Hristos ÅŸi un fel de libertate socială „à la révolution française”. Biserica e plină de oameni bine intenÅ£ionaÅ£i care predică dragostea pentru toÅ£i ÅŸi toate, bazându-se pe faptul că Dumnezeu e iubire, dar uitând că iubirea nu e Dumnezeu! Mai ales tinerii, dar nu numai ei, ar vrea să se îndrepte către împărăÅ£ie fără a fi confruntaÅ£i cu acele lucruri din Biserică care îi deranjează sau pe care încă nu le înÅ£eleg. BineînÅ£eles, Duhul suflă unde vrea (In 3, 8), dar această formă de îndepărtare de Biserică combinată cu dorinÅ£a de a trăi în comuniune cu toată creaÅ£ia nu ar putea fi oare începutul unei concepÅ£ii a vieÅ£ii în centrul căreia să se afle creaÅ£ia, nu Creatorul, lăsându-ne doar impresia că de fapt pe Hristos Îl urmăm?

Toate aceaste tentaÅ£ii nu sunt deloc noi. ÎnÅŸiÅŸi ucenicii Mântuitorului, după trei ani petrecuÅ£i în preajma Lui, încă visau la o împărăÅ£ie din această lume („iar noi nădăjduiam că El era Cel ce avea să izbăvească pe Israel” – Lc 24, 20-21). Precum ucenicii, Îi urmăm ÅŸi Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne îndeplini idealurile, care nu sunt neapărat naÅ£ionale, ca ale poporului lui Israel în timpul vieÅ£ii pământeÅŸti a lui Iisus, ci mai degrabă proiecte de o înaltă Å£inută morală ÅŸi umanitară. BineînÅ£eles, ajutorul urgent, material sau prezenÅ£a fizică lîngă cel ce are nevoie, sunt absolut necesare. Să ne aducem aminte doar de epistola sfântului apostol Iacov ÅŸi sfaturile sale către primii creÅŸtini de a da mărturie de credinÅ£a lor prin fapte: „Dacă un frate sau o soră sunt goi ÅŸi lipsiÅ£i de hrana cea de toate zilele, ÅŸi cineva dintre voi le-ar zice: MergeÅ£i în pace! ÎncălziÅ£i-vă ÅŸi vă săturaÅ£i, dar nu le daÅ£i cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?” (2, 15-16). Dar cei ce vor să-I urmeze lui Hristos sunt chemaÅ£i să nu se oprească aici; iată ce ne spun cuvintele epistolei către Diognet: „CreÅŸtinii (…) nu urmează, ca unii, o învăÅ£ătură omenească… Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăÅ£eni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul lor de viaÅ£ă, biruiesc legile”. Transmite ajutorul nostru pentru ceilalÅ£i o fărâmă a harului lui Dumnezeu? Sunt oare faptele noastre mărturii ale iubirii lui Dumnezeu, le trăim oare ca pe o taină, arvună a împlinirii ÅŸi bucuriei  împărăÅ£iei lui Dumnezeu?

Uneori ne e foarte greu să renunÅ£ăm la dorinÅ£ele, de altfel absolut fireÅŸti, de a pregăti o masă bogată de Crăciun, de a le asigura o viaÅ£ă fără griji copiilor noÅŸtri, de a asigura bunăstarea unei parohii sau a unei mănăstiri. Însă e esenÅ£ial să nu încercăm să mascăm aceste lucruri pretinzând că le facem în numele lui Dumnezeu sau pentru Dumnezeu, să nu ezităm a-L privi pe Hristos în ochi, să nu înlocuim exigenÅ£a Evangheliei cu idoli pe care putem să-i urmăm mai uÅŸor; mai degrabă să fim săraci cu duhul ÅŸi să ne recunoaÅŸtem slăbiciunile, căci ceea ce contează e atitudinea pe care o avem. A ne da seama unde suntem, a recunoaÅŸte ceea ce de fapt vrem, poate fi grăuntele de muÅŸtar (Mc 4, 31) care face să încolÅ£ească acea reorientare a vieÅ£ii către împărăÅ£ia lui Dumnezeu, acel proces interior pe care Evanghelia ÅŸi sfinÅ£ii părinÅ£i îl numesc pocăinÅ£ă.

„Hristos se naÅŸte, slăviÅ£i-L!
Hristos din Ceruri, întâmpinaÅ£i-L!
Hristos pe pământ, înălÅ£aÅ£i-vă!”

Bogdan Grecu