Când Ioan Botezătorul îl numește pe Iisus Mielul lui Dumnezeu el prevestește jertfa lui Hristos, care, fiind fără păcat, ne-a dăruit trupul și sângele lui pentru a ne izbăvi de robia păcatului și spre a ne deschide, prin Învierea lui, calea vieții veșnice. „Prin moartea sa, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a biruit moartea noastră, iar prin Învierea sa a pus temelia învierii noastre. (...) Sărbătorim întru Hristos cel înviat viitoarea noastră înviere, a tuturor, și prevestim  venirea  vieții veșnice, către care viața noastră vremelnică nu este decât o scurtă cale, îngustă și dureroasă.” (Sf. Ioan din Cronstadt, Viața mea întru Hristos).

Suntem legați trup și suflet de viața terestră, care ni se pare a fi singura viață reală și posibilă, cu toate că știm cu certitudine că această viață este limitată în timp și ne duce în mod inevitabil la moarte. Umbra morții planează asupra tuturor bucuriilor și a desfătărilor noastre pământești, dar, în ciuda faptului că suntem ființe muritoare, păstrăm în fundul inimii nădejdea nestinsă, mai puternică decât rațiunea, a unei alte vieți,  nestricăcioasă și infinită, după moartea noastră pământească. Această nădejde nu vine din această lume, unde  totul e trecător și pieritor, ci de la Duhul nemuritor a lui Dumnezeu, care ne-a făcut după chipul și asemănarea lui și a sădit în inimile noastre sămânța vieții veșnice. „Multe lucruri ne sunt ascunse în această lume; în schimb, avem simțământul tainc al legăturii vii cu lumea cerească; rădăcinile sentimentelor și ale ideilor noastre nu se află aici, ci în altă parte. (…) Dumnezeu a luat semințele celorlalte lumi pentru a le sădi în această lume și a îngrijit grădina lui.” (F. M. Dostoievski, Frații Karamazov).

Sămânța vieții cea roditoare și mai puternică decât moartea, pe care Dumnezeu a sădit-o în inimile noastre, este Învierea lui Hristos, care este în același timp un fapt istoric și un adevăr veșnic viu, căci „Iisus Hristos este același şi ieri și azi și în veci” (Evrei 13, 8).

Părinții noștri pământești ne-au dat carnea și sângele vieții noastre muritoare, Hristos ne-a dăruit trupul și sângele vieții veșnice. De aceea, „omul este cu adevărat născut nu când mama îl aduce pe lume, ci atunci când crede în Hristos Mântuitorul cel înviat din morți, căci atunci se naște în  viața nemuritoare și veșnică; în timp ce mama naște copilul pentru moarte, pentru mormânt” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.). 

Omul care nu crede decât în viața din această lume crede în moarte, în timp ce pentru cel ce crede în Învierea le Hristos moartea nu există. Dar fiind noi făpturi pământești, legate de viața în această lume, credința noastră nu este niciodată desăvârșită. Nici chiar credința apostolilor lui Hristos nu era neclintită, dat fiind că atunci când Hristos a fost arestat „toți ucenicii L-au părăsit și au fugit” (Matei 26, 56). Iar atunci când Hristos cel înviat s-a arătat ucenicilor lui, care puteau să-l vadă și să-l atingă, ei „încă nu credeau, și se mirau” (Luca 24, 41).

Căci noi credem  ceea ce  înțelegem și înțelegem ceea ce ne seamănă. De aceea înțelegem bine persoana omenească a lui Hristos, tristețea sa, lacrimile sale, patimile sale, strigătul lui dureros pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei  27, 46). Toate acestea sunt pe înțelesul nostru și le credem cu desă-vârșire, căci orice ființă omenească cunoaște tristețea, lacrimile și suferința. Dar este mult mai greu să credem în persoana dumnezeiască a lui Hristos, în miracolele lui și în Învierea lui din morți, dat fiind că suntem ființe  pământești, care  nu pot înțelege și concepe decât lucrurile pământești.

Moartea lui Hristos pe cruce și Învierea lui au transformat această unealtă de tortură și de  moarte într-o punte de trecere între făptura omenească și Ființa dumnezeiască, între pământ și Împărăția cerurilor, între natura noastră muritoare și viața veșnică. „Domnul a plinit mântuirea noastră prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce, El a rupt zapisul păcatelor noastre; prin Cruce, ne-a împăcat cu Dumnezeu; prin Cruce a pogorât peste noi darurile harului și toate binecuvântările Cerului.” De aceea, „nu veți întâlni niciun mântuit care să nu fi fost purtător de cruce” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică).

Calea mântuirii pe care ne-o arată Hristos necesită purtarea crucii și supunerea noastră totală  voinței lui Dumnezeu: „Dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea  și să mă urmeze.” (Marcu 8, 34).

Căci prin suferințele sale Hristos a învins suferința omului căzut în păcat, iar prin moartea lui a biruit moartea. Suferințele, durerile, necazurile, nedreptățile pe care le întâlnim în această lume sunt sfințite de patimile lui Hristos și de jertfa lui pe cruce, care au transformat  poverile, durerile noastre și moartea însăși într-o cale de mântuire și într-un izvor de viață veșnică. De aceea, „pentru noi, creștinii, viața noastră pământească este o școală, unde învățăm cum să ne asigurăm  nemurirea și viața veșnică. Căci la ne folosește această viață, dacă nu putem să  dobândim prin ea viața veșnică? Dar pentru ca omul să poată învia cu Hristos trebuie mai întâi să moară cu Hristos și să trăiască viața lui Hristos ca pe a sa proprie.” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

De fiecare dată când ne depărtăm de calea lui  Hristos ne depărtăm de adevăr, de viață și de propria noastră ființă. Pentru a menține prezența vie a lui Hristos în mintea și în inima noastră, să ne punem în orice împrejurare următoarea întrebare: ce ar face Hristos în locul meu?

Cei care-și  închină  viața  lucrurilor  pieritoare ale acestei lumi dau uitării adevărata lor ființă și menirea reală a existenței lor, cu alte cuvinte fac un legământ cu suferința, cu deznădejdea și moartea. Dacă nu urmăm calea lui Hristos cel înviat, care a biruit suferința și moartea, sufletul nostru va fi întotdeauna mâhnit și nefericit, căci niciun lucru din această lume nu-i  va putea  domoli  setea de viață veșnică; pentru că „sufletul nu-l poți înșela, cum nu poți înșela pe un om înfometat dându-i o piatră în loc de pâine” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.).

Să nu ne fie teamă de suferință, de întristare, de moarte; să nu ne temem de acest drum al crucii, care este viața noastră pe acest pământ; căci, „dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și trăi împreună cu El, întrucât știm că Hristosul cel înviat din morți nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui.” (Rom. 6, 8-9).

Dacă-l purtăm pe Hristos în inima noastră și urmăm calea lui, nu putem să ocolim suferința și moartea, dar nu mai credem în suferință și în moarte. Căci întru Hristos „înfrângerea însăși devine biruință, cale de intrare în Împărăție (…). În el moartea însăși devine un act de viață, căci el a preschimbat-o în el însuși, în dragostea și lumina lui. În el «toate lucrurile sunt ale voastre (…), fie lumea, fie viața, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre, și voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu.» (1 Cor. 3, 21-23).” (Alexandre Schmemann, Pentru viața lumii).

Sărbătorind Învierea Domnului și spunând „Hristos a înviat!” afirmăm inexistența morții și propria noastră înviere viitoare, căci „Dumnezeu care a înviat pe Domnul ne va învia și pe noi cu puterea Sa.” (1 Cor. 6, 14).