Observând fenomenele naturii, putem înțelege mai bine raportul dintre bine și rău, căci „prin mijlocirea lucrurilor naturale putem primi învățături foarte clare cu privire la lucrurile spirituale” (Sf. Ioan Scărarul, Scara sfântă). Răul este asemenea norilor care alunecă pe cer și umbresc momentan lumina soarelui, în timp ce îndărătul norilor cerul rămâne întotdeauna albastru, iar soarele binelui strălucește fără încetare, zi și noapte, fie că îl vedem sau nu. Răul este tot atât de limitat ca umbrele care vin din lumea pământească, în timp ce lumina care vine din cer nu are limite. Umbra însăși este produsă de lumină, fără de care nu ar putea exista. De aceea Dumnezeu a spus: „Eu întocmesc lumina și fac întunericul.” (Isaia 45, 7). „Ca să nu crezi că unul este făcătorul luminii și altul făcătorul umbrei, s‑a numit pe sine însuși ca fiind făcătorul și făurarul elementelor care par opuse în Creație”, zice Sf. Vasile din Cezareea în Dumnezeu nu este autorul răului, care elemente sunt însă și ele o manifestare a binelui, căci „dacă toate vin de la Dumnezeu, cum ar putea răul să vină de la Cel bun?”. Totul fiind supus voinței și dreptății lui Dumnezeu, trebuie să acceptăm tot ce ne este dat să trăim în această lume, fără să ne răzvrătim și fără să ne plângem, chiar dacă cele date nouă ni se par a fi contrarul binelui și al dreptății, tot așa cum umbra ni se pare contrarul luminii. Căci încercările și greutățile trimise de Dumnezeu nu sunt un rău, ci sunt menite să ne readucă pe calea Binelui: „Ferice de omul pe care‑l ceartă Dumnezeu! / Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic. / El face rana și tot El o leagă; / El rănește, și mâna Lui tămăduiește.” (Iov 5, 17‑18).

Răul nu poate veni decât de la om, în măsura în care încalcă voința lui Dumnezeu, izvorul unic și infinit al Binelui, în afara căruia niciun bine nu poate exista. Dat fiind că răul nu vine de la Dumnezeu, „omul nu poate fi decât victima lui însuși”, zice Sf. Ioan Gură de Aur. Într‑adevăr, când s‑a desprins de Dumnezeu, Adam și‑a pricinuit propria sa nenorocire și s‑a condamnat el însuși la moarte. Duhul cel rău nu este altceva decât duhul omului fără Dumnezeu. Iar Dumnezeu fiind Existența absolută, fără început și fără sfârșit, făuritorul unic și veșnic a tot ce există, putem afirma că răul nu există, căci acolo unde nu este Dumnezeu nimic nu poate exista. Răul este asemenea delirului și a halucinațiilor unui nebun, el nu vine din afară, ci din propriul nostru duh rătăcit și din inima noastră necurată: „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om.” (Matei 15, 19‑20). Răul fiind o boală a sufletului omenesc, nu are existență reală, dar poate fi o sursă de suferință reală, aruncându‑l pe om departe de Dumnezeu, „în întunericul din afară, acolo unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 25, 30).

Dar omul nu este și nu va fi niciodată robit în întregime celui rău, căci, dacă a căzut în păcat prin propria sa voință, tot prin voința sa se poate întoarce, oricând, la Dumnezeu. Căci răul nefiind făcut de Dumnezeu, nu are substanță proprie și nu poate exista decât prin mijlocirea omului, care a primit de la Dumnezeu ființa și viața. Astfel încât chiar și cel ce făptuiește răul poartă întipărită în el, în mod conștient sau nu, imaginea lui Dumnezeu, mai puternică decât răul și nepieritoare. „Nu confunda omul, această imagine a lui Dumnezeu, cu răul care este în el, căci răul este accidental, este o năpastă, o boală, o înșelătorie a diavolului, în timp ce adevărata sa ființă – imaginea lui Dumnezeu – se află întotdeauna în el”, zice Sf. Ioan din Cronstadt (Viața mea întru Hristos).

Cel viclean ni se arată deseori sub aparența binelui, căci „Satana însuși se preface în înger de lumină. Nu este deci de mirare că și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii.” (2 Cor. 14‑15). Această inversare a valorilor este o caracteristică a timpurilor moderne, care plasează valorile materiale – banii, reușita socială, bunurile lumești, plăcerile trupești – deasupra valorilor duhovnicești. Omul fără Dumnezeu al lumii moderne pare că vorbește prin gura profetului Isaia, care spune: „avem ca loc de scăpare neadevărul și ca adăpost minciuna” (28, 15). Minciuna fiind un bine ireal și înșelător, tot ce este întemeiat pe minciună se prăbușește, mai devreme sau mai târziu, iar răul ascuns iese la iveală și se stârnește în lume și în viața noastră personală: „Vai de cei ce numesc răul bine și binele rău, care spun că întunericul este lumină și lumina întuneric.” (Isaia 5, 20). 

Să nu ne lăsăm orbiți și amăgiți de luminile tehnico‑științifice ale lumii moderne, căci luminile unei lumi fără Dumnezeu nu sunt decât întuneric și nu ne pot aduce decât nenorocire, sub aparența unei binefaceri înșelătoare. Căci „ajutorul omului este zădarnic” (Ps. 60, 11), iar „înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19). 

Inversarea valorilor, cauzată de duhul lumesc al omenirii moderne, ne face să credem că bunurile noastre exterioare determină valoarea omului, în vreme ce adevărata valoare a omului consistă nu în ce are, ci în ce este. „Spune‑mi [...], cel ce și‑a pierdut toate bunurile, victimă a calomniatorilor, a tâlharilor sau a slujitorilor necinstiți, cu ce a fost el păgubit în ceea ce privește valoarea proprie a omului?”, mai zice Sf. Ioan Gură de Aur (op. cit.).

Adevărata valoare a omului este Duhul lui Dumnezeu, care sălășluiește în el și îi dă ființa și viața: „Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1 Cor. 3, 16). Iar Duhul lui Dumnezeu fiind veșnic și atotputernic, Binele este și va fi întotdeauna infinit mai puternic decât răul, nepieritor și fără de sfârșit, ca și Dumnezeu Însuși: „Oricât de adânc ne‑ar răni răul, el este numai un episod, și în ultimă instanță nu are prea mare importanță. (...) Răul este întotdeauna relativ, căci chiar şi cel mai grav păcat nu poate atinge nici principiul, nici finalitatea omului. (...) Principiul lui divin și finalitatea lui teocentrică îl fac mai mare decât răul și decât păcatul, mai puternic decât diavolul.” (Panayotis Nellas, Ființa vie divinizată). 

Deseori, problema răului servește drept argument adversarilor religiei pentru a‑şi justifica refuzul de a crede în Dumnezeu. Căci, spun ei, fie Dumnezeu permite răul, care există prin voința lui, și în acest caz est un Dumnezeu rău, fie nu se poate împotrivi răului și este un Dumnezeu slab și neputincios. Acest raționament este greșit, datorită faptului că îi acordă răului o prea mare importanță. Dacă este adevărat că Dumnezeu permite existența răului, Acesta nu o face din slăbiciune, ci, dimpotrivă, pentru că este infinit mai puternic decât răul, care nu este decât o umbră pământească, limitată și fără substanță reală, în vreme ce lumina dumnezeiască a Binelui este infinită și veșnică. Prin urmare, „atunci când vom fi depășit limita răului, ajungând la extremitatea umbrei păcatului, vom trăi din nou în lumină, căci natura binelui, comparată cu mărimea răului, este infinit mai mare decât aceasta. Vom regăsi raiul, vom regăsi copacul vieții, vom regăsi frumusețea noastră după chipul lui Dumnezeu și demnitatea noastră împărătească.” (Sf. Grigore de Nyssa, op. cit.).