A doua naștere a avut loc două secole mai târziu, către sfârșitul anilor 500. Sfântul Columba ajunsese deja în insulele Scoției și ctitorise marea mănăstire de pe Iona. În anii imediat următori, sfântul a început să trimită monahii mai înduhovniciți să facă misiune în insulele din apropiere, iar una dintre primele misiuni a fost în insula Mull. Sfântul Ninian era deja cinstit printre marii sfinți ai Scoției, așa că primul pustnic venit din mănăstirea Sfântului Columba și‑a început nevoința la izvorul făcător de minuni al sfântului Ninian. În jurul acestui prim nevoitor, sfântul Machar, s‑a dezvoltat treptat o mănăstire închinată, firește, sfântului Ninian. „Kilninian”, numele local al bisericii vechi, înseamnă „biserica lui Ninian”.

Viața monahală a continuat fără întrerupere în insulele celte până spre sfârșitul primului mileniu. Încă se păstrează ruinele mănăstirilor și ale schiturilor din acele prime secole. Insulele au preluat numele sfinților care s‑au nevoit acolo: Inchkenneth (Insula Sfântului Kenneth), Rona (Insula Sfântului Ronan), Flannan Isles (Insulele Sfântului Flannan) etc. Pereții peșterilor sunt acoperiți cu simboluri creștine sculptate în piatra munților – cruci, potire, pești –, lăsate în urmă de pustnicii care și‑au găsit mântuirea în adâncul pământului. Mulți monahi se nevoiau „în deșert”, adică pe bărci, în mijlocul oceanului, fie singuri, fie în comunitate. Aceste mănăstiri și sihăstrii plutitoare sunt expresia perfectă a monahismului celt: a fi singur cu Dumnezeu.

La sfârșitul primului mileniu, invaziile vikingilor și ruperea creştinilor celți de Biserica Catolică au provocat distrugerea mănăstirilor, a schiturilor și a sihăstriilor răspândite în sutele de insule ale Scoției. Mulți dintre monahi au murit ca sfinți mucenici (unii au fost uciși în timp ce slujeau Sfânta Liturghie), iar cei care au scăpat s‑au refugiat în Northumbria sau în Irlanda. Vikingii au adus cu ei moartea, dar au primit în schimb viața dreptei credințe, de la celți, pentru că mulți dintre invadatori L‑au găsit pe Hristos tocmai prin monahii aceștia, care își acceptau moartea cu seninătate, calm și dragoste pentru ucigașii lor.

Al treilea început al mănăstirii noastre, mult mai smerit decât primele două, a venit în anul 2010, când Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif mi‑a dat binecuvântare să înființez Mănăstirea „Tuturor Sfinților Celți”, la Kilninian. După perioada celtă biserica a fost reconstruită, în 1755, pe vechile fundații de secol VI și a funcționat ca biserică protestantă. Mai recent, clădirea a fost folosită vreme de câțiva ani de un grup de călugari catolici, de la care, prin milostivirea lui Dumnezeu, am preluat‑o noi.

A fost și continuă să fie foarte greu, pentru că suntem departe de toți. Cea mai apropiată parohie ortodoxă este în Glasgow, la aproape şase ore de mers cu mașina și cu vaporul. În plus, vremea face lucrurile și mai dificile, pentru că furtunile și vânturile oceanului adaugă încă un nivel de însingurare de restul lumii. Dar tocmai aceste greutăți fac insulele un loc ideal pentru viața monahală. Pentru trei‑patru luni pe an primim pelerini din toată lumea, îndeosebi pe cei din Statele Unite și Canada, care caută Ortodoxia. În restul anului ne acoperă Domnul cu întunericul (suntem la aceeași latitudine nordică precum Alaska) și ne putem abandona rugăciunii și însingurării cu Domnul.

Suntem singura mănăstire ortodoxă din insulele celte, iar asta pune pe umerii noștri responsabilitatea de a face misiune printre urmașii celților. Cu ajutorul Domnului, publicăm o serie de broșuri pe teme duhovnicești, înregistrăm podcasturi și avem două canale YouTube: unul cu slujbe zilnice, altul cu mici predici pe diverse teme. Tot ce facem, inclusiv slujbele noastre zilnice, facem în limba engleză, din ascultare de cuvântul Mântuitorului, care ne poruncește să propovăduim Cuvântul în lumea întreagă.

Domnul a fost nemărginit de milostiv cu noi. Ne‑a binecuvântat printr‑un echilibru perfect între lunile de interacțiune cu pelerinii și lunile de însingurare; pentru viața monahală, este o binecuvântare dincolo de cuvinte. În plus, ne‑a dăruit o modalitate de a ne împlini ascultarea misionară fără a ne pierde liniștea de mănăstire. Ne‑a plantat ca pe niște răsaduri noi într‑un pământ bogat în secole de rugăciune și binecuvântare (de jur‑împrejurul bisericii, îngropate în pământ, se păstrează ruinele chiliilor monahale din anii 500‑600). Dar, mai presus de toate, ne‑a adunat împreună din întreaga lume, în numele Lui. Suntem veniţi aici din România, din Canada și Statele Unite, toți retrași pe insula asta pentru același lucru, din dragoste pentru Domnul, ca să aducem pocăință pentru păcatele noastre și să ne căutăm împreună mântuirea.