Când iubești, moartea celui iubit este și moartea ta. O parte din tine moare cu cel iubit, se mută deja din viața asta în Împărăție. În moartea celor iubiţi ai inimilor noastre noi înșine murim și călătorim cu ei dincolo, trecem cu ei dincolo, ne mutăm treptat – pas cu pas, moarte după moarte – din viața asta în Viața Aceea, până ajungem să existăm undeva la întâlnirea între cele două vieți. Așa trăiesc bătrânii. Acum înțeleg bine asta, pentru că tot așa trăiesc și monahii – la întâlnirea asta dintre viața de aici și Viața Împărăției. Așa trăia bunica, pentru că iubiții inimii ei erau deja dincolo, adumbriți de crucile pe care le săruta cu tandrețea cu care mă săruta și pe mine, care eram încă viu, încă lângă ea.

Înțeleg acum că existența mea, copil fiind, era întreagă aici, în lumea asta, pentru că toți cei iubiți ai inimii mele erau încă aici, pe partea asta a vieții. Pentru bunica și pentru bătrânii satului, în schimb, cei mai mulți trecuseră deja Dincolo și, o dată cu ei, o parte a inimii lor bătea și ea în Împărăție. Lucrurile au început să aibă sens și pentru mine, ca pentru mulți dintre noi, când bunica și‑a început ea însăși drumul către Împărăție. Acel apus al ei a însemnat un apus și pentru mine, începutul unei treceri treptate, dureroase, dar firești, a ființei mele din viața asta în Viața cea Veșnică.

Acum înfrunt Învierea altfel, cu un dram din tăcerea aceea a bătrânilor, care îmi tulbură copilăria, cu bucuria reținută a celui care știe că morții nu sunt toți în morminte, ci sunt printre noi, în noi înșine chiar. Acum știu – nu pentru că mi‑a spus cineva, ci pentru că inima mea a cunoscut asta – că Învierea vine nu numai pentru morții din morminte, ci și pentru morții închiși în noi. E mereu zgomot și tumult în Noaptea Învierii, dar sub stratul ăsta de veselie și agitație rămâne o liniște în care aud, an după an, glasul nădejdii că Hristos Domnul va ridica din mine, din mormântul ființei mele, toți morții pe care i‑am iubit și pentru care m‑am rugat. Ei s‑au dus dincolo și au luat cu ei o parte din noi, dar noi suntem încă aici și păstrăm în noi o parte din ei.

Iubirea ne transformă într‑o singură ființă, iar taina asta unește viața și moartea în fiecare dintre noi. Sfinții iubesc desăvârșit, iar asta îi face să cuprindă în ființa lor tot omul, tot Raiul și iadul. Cu cât iubești mai mult, cu atat inima ta crește și cuprinde mai multe în cămara ei. Cei care s‑au dus înaintea noastră ne deschid propriul drum către veșnicie; prin ei facem primii pași în moarte, când inimile încă ne mai bat în piept. Prin noi, care am rămas în urma lor, cei duși înaintea noastră rămân și ei în viața asta. În bătăile inimii noastre este și ceva din bătăile inimii lor, pentru că iubirea ne face o singură ființă. Ei se duc, dar noi rămânem în urma lor ca niște lumânări care continuă să ardă o vreme: pentru ei, pentru noi, pentru cei care vor veni după noi. Rămânem în urma lor ca o rugăciune care se înalță pentru ei după ce ei nu mai pot înălța propriile rugăciuni – precum imaginea aceea a bisericii din satul bunicii, o candelă uriașă de lumină în mijlocul cimitirului, arzând pentru miile și miile de oameni care așteaptă Învierea în tăcerea mormintelor lor. Abia acum înțeleg de ce Noaptea de Înviere era atât de puternică pentru bunica. Înțeleg acum că, în lumina acelei dimineți tainice, în strălucirea lumânărilor, bunica ardea ea însăși ca o candelă de rugăciune pentru toți cei ce încă trăiau în inima ei, deși trupurile lor se întorseseră în pământul din care îi zidise Dumnezeu. Înțeleg acum atât de bine răbdarea infinită cu care aprindea lumânare după lumânare, pentru rude și pentru necunoscuți.

Înțeleg acum nevoia adâncă a iubirii de a duce Lumina Învierii tuturor celor care se odihneau sub straturile acelea de flori, nevoia de a fi împreună cu ei, pentru că numai împreună cu ei suntem noi înșine întregi. Fără ei, nu suntem noi înșine. Fără Învierea lor, propria noastră Înviere nu este posibilă. Fără Iubire nu suntem creștini, pentru că nu poate fi ucenic al Dumnezeului care‑este‑Iubire un suflet care nu arde în iubire pentru Tot Omul. Dar iubirea ne unește într‑o singură ființă și, ca să înviem noi înșine cu Domnul, trebuie să învieze întreaga noastră ființă, toate „părțile” inimii noastre: cele care sunt încă aici, în viața aceasta, și cele care au trecut deja Dincolo, în Viața cea Veșnică.

În simplitatea ei, inima adâncă, de țăran, a bunicii știa că propria ei Înviere nu este posibilă fără Învierea tuturor. Încet, dar sigur, pe măsură ce tot mai mulți din cei iubiți se duc către Domnul, iar viața mi se mută și mie treptat de partea cealaltă a existenței, strigătul acela din Noaptea Învierii sună altfel, ca un ecou al unei alte Lumi, care se aude, fie și numai o dată în an, în lumea aceasta în care încă respir. „Hristos a Înviat!” este în același timp o mărturisire de credință și un strigăt de bucurie, bucuria reîntâlnirii în Lumina Învierii Domnului cu toți cei de dinaintea noastră. În acest „Hristos a Înviat!” apusul vieții lor se unește cu Răsăritul lui Hristos, iar noi ne reîntâlnim, ne regăsim, ne reîntregim într‑o singură Ființă: Omul Cel Unul, închegat din Iubire și Înviat de Hristos, care este Iubire.