Dar Cel Înviat veghează ca în aburul dimineții vârstei să se ivească oamenii Învierii, trimiși de El cu putere multă, pentru a prăvăli stânca de la ușa mormântului‑pământ. Ei ne fac să auzim glasul Celui Înviat, care ne strigă pe nume așa cum a strigat‑o pe Maria în acea dimineață a dimine-ților din acea zi a zilelor. „Glasul, glasul acela nu se putea uita, El născuse cu un singur cuvânt în ființa ei eternitatea”, ne spune, cu certitudinea celui ce trăia deja Învierea, poetul Daniel Turcea.¹ „Iată cu adevărat un israelit în care nu este vicleșug!” Aceste cuvinte dumnezeiești le trăiam – fără a le cunoaște – copleșit de bucurie, de mirare și dor, nu mult după ce la standul de cărți al Facultății de Mecanică descopeream Jurnalul Fericirii, al monahului Nicolae Steinhardt. (Cine a „rătăcit” acea carte printre cursuri de studiul materialelor, motoare termice, analiză matematică și altele, cu adevărat a fost un înger vestitor.) Citeam și nu îmi venea să cred: în lume există bucuria Învierii. Mult mai târziu aveam să dau și de mărturia lui Alexandru Paleologu (care afirma că Nicu Steinhardt a fost cel mai bun prieten al lui): „Cartea aceea – Jurnalul fericirii –, când am citit‑o, într‑o noapte și în ziua următoare, mi‑a tăiat răsuflarea. L‑am chemat și i‑am spus: «Măi, Niculae, (…) ești la ora actuală, probabil, dintre scriitorii români trăitori, cel mai mare.».”.

„Creștinismul e transmutație, nu a elementelor chimice, ci a omului, e metanoia.Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu (…) – transformarea făpturii.”

Un alt om al Învierii, în gândul meu, rămâne Mitropolitul Bartolomeu, o personalitate fenomenală, care a marcat viața fiecăruia dintre cei ce l‑au cunoscut. Om al Cuvântului și de cuvânt, cu o minunată intuiție a așteptărilor, a căutărilor tinerilor lui semeni, o intuiție dublată de o mare libertate față de formă, dar și de o uriașă integritate morală. An de an, minunat semn al pocăinței și al începutului nevoinței postului mare, recitesc Hoțul de mărgăritare, iar bucuria Învierii îmi cutremură toată ființa, retrăind primirea fiului risipitor (Eliabar) de către tatăl (Eli), care își face din lacrimile fiului cele mai scumpe mărgăritare pe care le‑a avut vreodată în vistierie. Apoi, adus de Bătrânii de dinainte, Dostoievski. Se află acolo, tainic, ascuns în țarina romanului, un mărgăritar de mare preț, episodul trăirii propriei Învieri de către muribundul frate al starețului (de mai târziu) Zosima, care și‑l amintea „liniștit şi blând, cu zâmbetul pe buze, mistuit de boală, dar vesel și fericit. Părea alt om, atât de neașteptată era schimbarea ce se petrecuse în sufletul lui (după ce se spovedise și se împărtășise în postul Paștilor – n. n., C. F.). (…) Măicuță, zicea el, nu plânge, viața e un rai în care toți ne desfătăm, numai că noi nu vrem să ne dăm seama de asta, căci dacă am vrea, chiar mâine tot pământul ar fi un rai.”².

Mormântul Domnului, devenit izvorul Învierii noastre, aduce lumii Raiul, iar învierea lăuntrică a omului îl face pe acesta cetățean al raiului; iată firul roșu al întregii vieți și al operei marelui scriitor rus, el însuși un înviat și om al Învierii. „Și cum Soarele răsărind spulberă pretutindeni întunericul, Tu solzii zilelor mele netrebnice de peste ochii inimii‑i spulberă, intră în cămara încuiată, în inimă, zi, Tu, Ziuă, fără de umbră, neînserată lumină, rostește în mine: «pace vouă». Spune celor dinlăuntru ale mele, și simțurilor și inimii și gândurilor și înțelegerii: «pace vouă».”³