În perioadele similare din trecut creștinii se ocupau de bolnavi, îi îngrijeau, nu îi lasau singuri atunci când societatea sau familia îi abandonau. Aș vrea sa compar faptul acesta cu ce se întâmplă acum și să încerc să înțeleg cum s-ar traduce acest ideal creștin în zilele noastre.

După cum știm, epidemia din zilele noastre e specială din cel puțin doua puncte de vedere. Primul este că bolnavii de coronavirus nu pot fi ajutați decât în mod foarte specializat, de către medici, în spitale. Rolul nostru de creștini nu este deci să ne ocupăm direct de îngrijirea medicală a celor bolnavi; societatea de azi, bazată pe un model creștin, are o structură bine pusă la punct care se ocupă de asta mult mai bine decat am putea-o face oricare dintre noi. 

A doua caracteristică e ca foarte mulți transmit boala fără a avea simptome. Ceea ce ne pune într-un rol foarte ingrat, acela de a risca oricând să îi îmbolnăvim pe cei din jur, neștiind dacă noi înșine suntem sau nu bolnavi. De unde paradoxul că pentru a îi proteja pe ceilalți trebuie să ne îndepărtăm de ei şi să purtăm mască atunci cand le suntem în preajma. Acesta „distanță socială” și portul de mască reprezintă de fapt tema principală despre care vreau să vorbesc, o temă nouă în viața creștinilor, care cred că merită o abordare specială în contextul a ceea ce trăim acum.

Primul lucru pe care aș vrea să îl spun este că distanțarea de celalalt e o asceză. În primul rând, asceza îndepărtării aparente de celălalt, lipsa îmbrățișării, a mângâierii, a întâlnirii. Și apoi asceza purtării măștii, greutatea de a te simți uneori apăsat, sufocat, speriat de aparenta lipsă de aer. Lucrurile acestea ni se cere acum să le vedem ca pe un semn al dragostei, al grijii de a nu îl îmbolnăvi pe celălalt prin apropierea fizică. 

Mi se pare extrem de creștină această cerință de a purta mască, și până la urmă un test pentru fiecare dintre noi. Îl iubim destul pe cel de lângă noi pentru a o face, îl respectăm destul, putem trece peste neputința și disconfortul nostru, din dragoste pentru el? 

Dar purtatul măștii este nu numai un gest de asceză, ci și un gest de smerenie. Se spune uneori că e ridicol, că nu arătăm bine, că ne facem de râs. Însă trebuie să ne aducem aminte ai cui robi suntem. Hristos, Domnul nostru, ce a făcut când a fost răstignit? Nu a fost El batjocorit, ridiculizat, scuipat, și a răbdat totul din dragoste? Dacă suntem robii Lui, oare nu putem răbda ridicolul unei măști în fața lumii, din dragoste pentru cei de lângă noi? 

Și este semn de smerenie, de asemenea, pentru că facem ascultare. Nu ascultare de noi înșine, nici ascultare de ce auzim pe canalele de știri și pe rețelele sociale, ci ascultare de Biserică și față de conducătorii ei, faţă de episcopi, care ne îndeamnă foarte clar și ne dau exemplul purtării măştii în biserică, începând chiar cu părintele patriarh. Aşadar, respectarea acestor reguli este pentru noi un test de asceză și de smerenie. Dacă în trecut testul creștinilor a fost acela de a fi martirizați pentru a nu renunța la Hristos, sau de a se expune la riscul bolii și al morții pentru a-i îngriji pe alții, testul nostru, ca unii ce suntem mai mici în credință și în putere duhovnicească, este mult mai ușor. Prin acest mic efort ni se cere doar să ne arătăm dragostea pentru cei din jur, prin acest gest de post și asceză: a păstra distanța și prin a purta mască. 

Și mai trebuie să spun, cu durere în suflet, că acesta este un test pe care mulți dintre cei care ne considerăm creștini ortodocși nu l-am trecut. Câți credincioși, dintre noi, mai degrabă se revoltă, găsesc scuze, spun că nu e duhovnicesc, că e prea greu sau că suntem persecutați și privați de libertate? 

Este, cred, una din cele mai triste situații din istoria creștinilor. Suntem mulți care nu respectăm regulile acestea simple și astfel putem pune în pericol viața celor din jurul nostru. Și asta pentru că ni se pare că aceste reguli nu sunt duhovnicești, nu sunt potrivite cu viața în Biserică și ne imaginăm că luptând împotriva lor Îl slăvim cumva pe Dumnezeu, nicicum gândind că poate semăna asta cu bravura și cu ispitirea Lui Dumnezeu. 

Se dă de multe ori exemplul sfinților, care prin credința lor au mutat munții, cărora nu le-a fost frică de boli, care au stat în mijlocul focului, care au fost mușcați de șerpi veninoși și nimic nu li s-a întâmplat. Dar uităm că noi suntem pe lângă aceștia niște copii naivi, că avem mult mai puțină credință, că suntem înșelați de mândrie. Dumnezeu nu e un magician, iar adevăratele minuni sunt rare, se revelează celor cu adevărat înaintați în credință și nu le putem cere la comandă, ca de la o mașină automată. 

Din păcate, datorită acestei înșelări numărul de credincioși, ba chiar de preoți, episcopi, patriarhi care se îmbolnăvesc și mor continuă să crească pe zi ce trece. Acești oameni ai Bisericii, care sunt o comoară greu de înlocuit, mulți din ei bătrâni și bolnavi, primii care ar trebui protejați, sunt uneori, prin comportamentul credincioșilor sau a altor co-slujitori, cele mai vulnerabile victime ale bolii. Continuăm să vedem zi de zi fotografii și filme cu biserici pline de oameni care nu respectă regulile. Și ne facem și noi responsabili pentru suferința lumii, o propagăm, o sporim, în loc să o alinăm, și eșuăm profund în rolul nostru de creștini care îi ajută, îi cercetează și îi mângâie pe cei din jurul nostru. 

Însă ar trebui sa fie exact invers. Biserica ar putea fi exact acel motor, acea inimă de la care să pornească lupta cu boala, din care să izvorască grija și dragostea față de cei din jur, îndemnul ascezei de a respecta regulile pentru a micșora suferința altora. 

În concluzie, care e rolul nostru de creștini în mijlocul epidemiei de acum? În primul rând să îi apărăm pe cei din jur, să ne arătăm dragostea față de ei respectând distanțarea și purtând mască; lucrul acesta nu e un semn de frică și necredință, ci un semn de dragoste. La asta se adaugă cele pe care nu ar trebui sa le uităm nicicând, milostenia față de cei care suferă fizic sau material, prezența și atenția față de cei însingurați. 

În al doilea rând, să ne pocăim din toată inima și să ne gândim că poate tot ce se întâmplă e și un semn de la Domnul, care ne trimite la căutarea problemelor înăuntru și nu numai în afară. Când nu se mai poate sluji Liturghia sau nu se mai poate face un pelerinaj, în loc să ne declarăm persecutați, să ne întoarcem către noi înșine şi să ne punem întrebarea oare de ce e îngăduit de Domnul așa ceva? Este oare un semn, ca o chemare a Lui, ca un gest de atenție pentru a ne întoarce la El, pentru a ne schimba? Nu vrea oare El sa ne spună ceva? 

Să ne continuăm deci viața în pace, fără frică, întărindu-i și îmbărbătându-i pe cei de lângă noi, mângâind și aducând alinare când putem, slujind Domnului și respectând regulile, cu inima împăcată că ne-am făcut datoria, cu încredere în Domnul și cu convingerea că „dacă murim sau trăim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8)