Nika își așează căciula învechită, cu moțul răsfirat, și își încheie nasturii hainei grele, care atârnă pe trupul ei firav, îngreunându‑i mersul. 

– Nu‑i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător.

– Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc.

Așa este. Mersul domol o bucură, pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită mereu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar vrea să facă parte niciodată. Nika înțelege totul cu înțelepciunea unui copil pe care viața l‑a învățat să stea de mic pe propriile picioare și să aibă pe propriul drum. Nika este un suflet împăcat cu viața. Ea nu vrea să fie mai mare, dar nici mai mică. Ea nu vrea să fie altfel, dar nici cum a fost până acum. Ea vrea să fie așa cum este. 

Un singur lucru și‑l dorește, nu pentru că vrea neapărat, ci pentru că trebuie: să mănânce ceva. Nika nu are mamă care să‑i gătească, nici tată pe care să se poată baza. Nika este singură. Părinții s‑au despărțit unul de altul, dar și de ea. Ca mulți alți copii, a plătit factura regretelor și a greșelilor adulților incapabili să‑și asume responsbilitatea pentru cei cărora le‑au dat viață.

Își continuă drumul către casa în care tatăl mai vine câteodată să doarmă, atunci când se ceartă cu noua lui prietenă. Speră să‑l vadă măcar o dată până se termină anul. O apăsare în pântecele mic și ros de foame o face să se oprească în fața unei case. Mai are doar patru case de trecut până ajunge la destinație.

Deodată poarta vecinei se deschide.

– Azor! Haide la mama, strigă femeia după cățelul străzii.

Femeia are un castron cu mâncare pentru cățel. O bucată de mămăligă amestecată cu alte lături. O așează chiar în fața casei, pentru Azor, și intră în curte, gândind că Azor va veni să mănânce.

Nika nu mai poate răbda. Merge tiptil și înfulecă cu nesaț din castronul picat la țanc.

– Azor, Azorel, mânca‑te‑ar mama, strigă vecină gândind că Azor își potolește foamea.

Dar nu este Azor. E Nika, spre stupoarea femeii, care începe să ocărască fetița că a mâncat mâncarea cățelului, care tocmai se apropie bucuros, gudurându‑se pe lângă picioarele femeii, cerând insistent ceva.

– Ia uite, mă, ce a făcut nenorocitul ăsta de copil. A mâncat din castronul necăjitului ăstuia de cățel. A lăsat cățelul mort de foame. Pleacă de aici, netrebnico! Ai ajuns să mănânci până și mâncarea animalelor nevinovate.

Nika nu reacționează. Își șterge gura cu mâneca lungă a hainei și merge mai departe, biruitoare peste foame, biruitoare peste ocări, biruitoare peste indiferența vecinilor, care pot dormi liniștiți știind că lângă ei un copil se chinuie de foame. Ea nu mai așteaptă acum Crăciunul. Pentru Nika Crăciunul a venit și a trecut deja. Așteaptă următoarea sărbătoare, ziua când va apuca să mânânce din nou ceva, chiar și din mâncarea nevinovatelor animale.

(Inspirată din realitate)

Pr. Iosif Cristian Rădulescu