Manda nu înțelegea entuziasmul Andreei pentru credinţă, entuziasm care a cuprins‑o fără de veste. Andreea L‑a aflat nu de multă vreme pe Dumnezeu și a descoperit taina propriei vieți. Bucuria pe care a trăit‑o la Sfânta Liturghie i‑a schimbat radical viziunea asupra vieții. În sfârșit, simțea că tot ce face are sens.  

– Viața are altă calitate când înțelegi că exiști pentru că te iubește Dumnezeu, îi spunea Andreea logodnicului ei, care îi împărtășea bucuria.

Laurean s‑a născut într‑o familie oarecum credincioasă, căreia însă îi era teama să nu devină... habotnică, fără să ştie ce înseamnă habotnic... Laurean iubea frumosul. O minunată icoană a Mântuitorului, agățată într‑un șopron de străbunicii lui, plecați de multă vreme în cealaltă lume, l‑a impresionat foarte mult. În ochii Hristosului din icoană a regăsit pacea de care avea nevoie și pentru care se retrăgea adesea, pe ascuns, în șopron. Mai târziu a descoperit biserica, în care a intrat ca într‑o lume nouă. Acest nou univers începea încet‑încet să îl fascineze, mai ales prin tainele lui, care îl atrăgeau ca un magnet, însetat cum era de căutarea adevărului.

Andreea provenea dintr‑un mediu mai degrabă ateu. 

– Ce ai în buzunar și în stomac, asta înseamnă Dumnezeu, spunea râzând tatăl ei. Dacă crezi în Dumnezeu, dar nu ai ce mânca și cu ce să‑ți cumperi cele de trebuinţă, degeaba crezi.

Andreea era prea mică să înțeleagă aceste cuvinte. Ce‑i drept, atitudinea asta i‑a înfrânat avântul de a căuta adevărul dincolo de vorbele părinților. Mama se mulțumea să îşi spună credincioasă, însă nu avea timp nici de rugăciune, nici de biserică, nici de celelalte ale credinței. Nu se spovedise niciodată la un preot.

– Uite, aici, în casă, la floarea asta mă spovedesc eu și îmi e de ajuns, spunea când se apropia Săptămâna Mare.

Prin Laurean, Andreea reușise să reaprindă în inima ei un dor de Dumnezeul despre care doar bunica îi vorbea frumos. Avea mare încredere în bunica. Bunica nu era doar credincioasă, era și foarte bună. Așa a înțeles Andreea că o credință care nu te face bun nu este o credință adevărată.  Laurean a dus‑o pe Andreea în multe locuri sfinte și i‑a mijlocit întâlnirea cu mulți oameni care atinseseră înălțimile credinței.

– Nu ajungi la credința lucrătoare doar cu două vorbe. Trebuie să cauți cu avânt, cu multă oboseală, o încuraja Laurean.

Laurean și Andreea erau doi tineri frumoși și curați, şi la suflet și la trup. Fără a avea o educație religoasă temeinică, cei doi au găsit în perioada studenției răspunsuri la întrebări adânci. Au hotărât să trăiască din iubire și pentru iubire, nedespărțiți de Dumnezeul iubirii. Pe această hotărâre și‑au clădit relația și au învățat să se iubească în duhul credinței celei drepte. 

Într‑o zi Laurean a venit să ceară mâna Andreei. Părinții ei îl apreciau mult pe Laurean pentru calitățile sale, dar și pentru promovarea lui într‑o funcție importantă la firma la care tocmai începuse să lucreze. Aşa că au acceptat bucuroși decizia tinerilor de a se căsători. 

– Mamă, noi vrem să ne căsătorim anul acesta, în septembrie, i‑a zis Andreea.

– Ați înnebunit? Cum să vă căsătoriți așa repede? s‑a răstit la ea, ca de obicei, Manda.

– E o nebunie să te căsătorești așa repede, când ai deja 25 de ani? a întrebat precaut Laurean.

– Voi nu știți ce vorbiți. Când să chem eu rudele și prietenii la nunta voastră? Credeți că banii se fac peste noapte? De unde să scoată oamenii bani să vă dea vouă? a zis Manda, înroșindu‑se la față.

– Mamă, nouă nu trebuie banii rudelor sau ai prietenilor. Noi vrem să trăim cu binecuvântarea lui Dumnezeu și să nu cădem în păcatul desfrânării. Atâta tot, a încercat Andreea să îi explice.

– Ce păcat mai e și ăsta? Nu vezi că toată lumea face asta? Mă, voi ați luat‑o razna cu credința asta a voastră. Mă scoateți din sărite. Nu sunt de acord. Eu am fost la atâtea nunți și oamenii îmi sunt datori. Trebuie să vină la nunta voastră și să‑și facă datoria, a mai zis Manda cu hotărâre.

Manda nu pricepea. În tinerețea ei nu ținuse cont de curățenia trupească de dinainte de căsătorie. A mustrat‑o conștiin-ța până în ziua în care a renunțat să mai creadă că desfrânarea e un păcat şi s‑a liniştit.

– Lasă, trăiți și voi ca toți tinerii. Nu vă mai luați după popi. Popii să‑și vadă de treaba lor...

– Treaba lor este să ne facă nouă cunoscută voia lui Dumnezeu. Iar voia Lui este ca noi să trăim în curăție. Trupurile nu ne sunt date pentru desfrânare. Nunta se va face în septembrie. Toate sunt deja aranjate. Ne bucurăm dacă ne sunteți alături, a spus hotărâtă Andreea și a plecat. Laurean a urmat‑o tăcut.

Manda pendula între mânie și resemnare. Știa, în adâncul ei, că Andreea are dreptate. Se simțea rușinată că nu a putut să ia aceeași hotărâre ca Andreea când a fost tânără. Dar acum avea șansa de a‑şi încuraja fiica să nu repete greșelile ei.

– Eu nu o mai ascult pe mama, i‑a zis Andreea lui Laurean. Gata. S‑a terminat. Nu cred că Dumnezeu se va supăra că nu ascult o mamă care mă rupe de El, care mă învață să păcătuiesc.

La scurt timp telefonul Andreei a sunat. Era Manda.

– Andreea, i‑a zis mama ei, m‑am gândit. Aveți binecuvântarea mea să faceți cum e mai bine pentru voi. Vă sunt alături, pentru că vă iubesc. Cel mai important pentru mine este să fiți voi mulțumiți și fericiți. 

Andreea nu mai putea de fericire.

– Doamne, îți mulțumesc! a strigat în gura mare și l‑a îmbrățişat cu bucurie pe Laurean. 

– Ai zis că nu o mai asculți pe mama, a zâmbit Laurean.

Andreea i‑a pus degetele pe buze și a izbucnit în râs, de bucurie că mama ei a înțeles în sfârșit că nu se cuvine să îți împiedici copiii să trăiască după voia lui Dumnezeu.