În Duminica a șasea de după Rusalii am ascultat cu toții în Biserică aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel către Tit. Nu e greu de observat că același duh se regăsește și în mesajele adresate de Sfântului Sinod credincioșilor în anumite situații tulburătoare : „să rămână statornici în credința în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului și al morții, să sporească în rugăciune și fapte bune, viețuind creștinește în familie, mânăstire și societate...”

Totuși, aceste mesaje „moderate” provoacă o anumită dezamăgire... Am vrea ca ele să fie mai radicale, să îndemne la acțiune... Oare de ce simplele îndemnuri la viețuire creștinească ni se par banale și „răsuflate”? Oare nu avem și noi aceeași atitudine ca și iudeii care L-au răstignit pe Hristos pentru că nu a luat atitudine împotriva stăpânirii romane?

Când Domnul Hristos a intrat în Ierusalim, așezat pe un asin, mulțimile L-au întâmpinat cu entuziasm, ca pe cel ce avea să-i elibereze de romani și să restaureze regatul lui David. Vedeau în Iisus pe acel Mesia pe care îl așteptau de sute de ani și a cărui împărăție urma să nu aibă sfârșit. Doar câteva zile le-a trebuit locuitorilor Ierusalimului să-și dea seama că El nu era împăratul pe care-l doreau. El le vorbește de o împărăție care „nu e din lumea aceasta” (Ioan 18,36) și nu ia atitudine fermă împotriva romanilor. Ba chiar pare să le și recunoască puterea lumească: „Dați Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu.” (Marcu 12,17)

Drept urmare, atunci când e pus să aleagă între mielul lui Dumnezeu, arestat pe nedrept și Baraba, care condusese o rebeliune împotriva stăpânirii romane, poporul, crunt dezamăgit de personajul Iisus, nu stă nicio clipă la îndoială: trebuie eliberat Baraba. Este vremea acțiunii, măreția regatului lui David s-a construit prin luptă, contra lui Goliat și a tuturor celorlalți dușmani, iar acest Iisus, naiv și nerealist, le spune să-i dea Cezarului ce-i al Cezarului. Apostolii înșiși se împrăștie, îl lasă singur pe Hristos. Nu știu ce să mai creadă, Îl văd pe Iisus biciuit, batjocorit, răstignit, îngropat. Unde e împărăția și slava de care El le vorbise?

Două zile mai târziu, Luca și Cleopa, întâlnindu-se cu un străin, îi mărturisesc descumpănirea lor. Străinul le explică însă proorociile: Hristos nu s-a întrupat ca să fie rege ci ca să mântuiască neamul omenesc din durerea despărțirii de Dumnezeu. Inimile lor încep să ardă și, în Sfânta Împărtășanie, îl recunosc pe Iisus. Speranța lor renaște. Însă ochii sufletului lor nu sunt încă deschiși. Visul unei împărății pământești nu a trecut. Ei încă mai așteaptă ca Hristos să vină cu o soluție politică: doar câteva clipe înainte de Înălțare, apostolii întreabă „Doamne, oare, în acest timp vei așeza Tu, la loc, împărăția lui Israel?” (Fapte 1,6)

Dar după Cincizecime situația se schimbă drastic! Apostolii propovăduiesc pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a facut om și a înviat din morți ca să ne dăruiască Viața. Ce li se întâmplase între timp? Primiseră „desăvârșita cunoștință” (Sfântul Irineu de Lyon) prin pogorârea Sfântului Duh, care dăruiește puterea de a înțelege tainele Împărăției.

Ucenicii încep propovăduirea adevărului în tot imperiul. Le e greu, căci stăpânirea romană controlează totul. Sfântul Petru are curajul să-l boteze pe romanul Corneliu împreună cu familia lui, după o viziune în care i se arată că toți oamenii sunt chemați la a-L urma pe Hristos. Printr-o lucrare dumnezeiască li se alătură Sfântul Pavel care va deveni apostolul neamurilor. Nedreptatea socială din imperiu și sclavia sunt strigătoare la cer. Însă acest lucru nu e un obstacol în a fi creștin, căci în Hristos tot omul e liber: „Căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului.” (1 Corinteni 7,22); „Åžtiind fiecare, fie rob, fie de sine stăpân, că faptele bune pe care le va face, pe acelea le va lua ca plată de la Domnul.” (Efeseni 6,8)

Sfântul Pavel avea chiar cetățenie romană. Aceasta era acordată de către împăratul roman, un adevărat Antihrist al acelor vremuri. Dacă atunci ar fi existat pașapoarte, în mod sigur ar fi conținut însemnele imperiului. Nu putea fi considerat acest lucru drept o pecete, un compromis cu forțele răului? Iată că Sfântul ne arată că nu! El își folosește drepturile de cetățean roman pentru a-L propovădui pe Hristos la mii de oameni. Moare ca și martir, nu pentru că s-a opus puterii romane și peceților ei, ci pentru că era următor al lui Hristos.

Să ne rugăm Domnului să ne trimită și nouă, prin Duhul Sfânt, dreapta socotință, pentru a ști cum să-L mărturisim, indiferent de țara unde trăim și de situația în care ne aflăm. Să încercăm să nu ne împiedicăm nici noi de legile absurde care ni se impun, ci ca și Sfântul Pavel, să-L lăsăm pe Hristos să trăiască în noi și să-L propovăduim prin viața noastră. “Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui.” (Sfântul Serafim din Sarov)

Să începem prin a lupta împotriva propriilor noastre patimi și atunci când le vom fi învins prin harul lui Hristos, probabil că vom ști ceea ce avem de făcut. Căci nu spun că nu trebuie să facem nimic, dar spun că atât timp cât nu suntem adevărați ucenici ai lui Hristos, atât timp cât nu suntem [...] impregnați de Evanghelia Sa, atât timp cât Dragostea Sa nu și-a aflat sălaș în noi, riscăm să ne înșelăm atât în privința luptei pe care trebuie să o purtăm cât și a adevăraților dușmani. Această îmbibare cu Duhul Evangheliei este indispensabilă, chiar și pentru a ne face corect datoria de cetățean, păstrând acea rezervă și luciditate care le sunt proprii celor a căror țară e, înainte de toate, Împărăția Cerurilor. Doar atunci vom fi în stare să fim activi politic - în sensul nobil al cuvântului „politic” – iar opiniile și acțiunile noastre să nu devieze de la legea lui Hristos.
(Arhim. Jacob, „Să nu ne angajăm într-o luptă greșită”, Apostolia, n° 7, oct. 2008)

Bogdan Grecu