Dez - amăgire

În Duminica a ÅŸasea de după Rusalii am ascultat cu toÅ£ii în Biserică aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel către Tit. Nu e greu de observat că acelaÅŸi duh se regăseÅŸte ÅŸi în mesajele adresate de Sfântului Sinod credincioÅŸilor în anumite situaÅ£ii tulburătoare : „să rămână statornici în credinÅ£a în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului ÅŸi al morÅ£ii, să sporească în rugăciune ÅŸi fapte bune, vieÅ£uind creÅŸtineÅŸte în familie, mânăstire ÅŸi societate...”

TotuÅŸi, aceste mesaje „moderate” provoacă o anumită dezamăgire... Am vrea ca ele să fie mai radicale, să îndemne la acÅ£iune... Oare de ce simplele îndemnuri la vieÅ£uire creÅŸtinească ni se par banale ÅŸi „răsuflate”? Oare nu avem ÅŸi noi aceeaÅŸi atitudine ca ÅŸi iudeii care L-au răstignit pe Hristos pentru că nu a luat atitudine împotriva stăpânirii romane?

Când Domnul Hristos a intrat în Ierusalim, aÅŸezat pe un asin, mulÅ£imile L-au întâmpinat cu entuziasm, ca pe cel ce avea să-i elibereze de romani ÅŸi să restaureze regatul lui David. Vedeau în Iisus pe acel Mesia pe care îl aÅŸteptau de sute de ani ÅŸi a cărui împărăÅ£ie urma să nu aibă sfârÅŸit. Doar câteva zile le-a trebuit locuitorilor Ierusalimului să-ÅŸi dea seama că El nu era împăratul pe care-l doreau. El le vorbeÅŸte de o împărăÅ£ie care „nu e din lumea aceasta” (Ioan 18,36) ÅŸi nu ia atitudine fermă împotriva romanilor. Ba chiar pare să le ÅŸi recunoască puterea lumească: „DaÅ£i Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu.” (Marcu 12,17)

Drept urmare, atunci când e pus să aleagă între mielul lui Dumnezeu, arestat pe nedrept ÅŸi Baraba, care condusese o rebeliune împotriva stăpânirii romane, poporul, crunt dezamăgit de personajul Iisus, nu stă nicio clipă la îndoială: trebuie eliberat Baraba. Este vremea acÅ£iunii, măreÅ£ia regatului lui David s-a construit prin luptă, contra lui Goliat ÅŸi a tuturor celorlalÅ£i duÅŸmani, iar acest Iisus, naiv ÅŸi nerealist, le spune să-i dea Cezarului ce-i al Cezarului. Apostolii înÅŸiÅŸi se împrăÅŸtie, îl lasă singur pe Hristos. Nu ÅŸtiu ce să mai creadă, Îl văd pe Iisus biciuit, batjocorit, răstignit, îngropat. Unde e împărăÅ£ia ÅŸi slava de care El le vorbise?

Două zile mai târziu, Luca ÅŸi Cleopa, întâlnindu-se cu un străin, îi mărturisesc descumpănirea lor. Străinul le explică însă proorociile: Hristos nu s-a întrupat ca să fie rege ci ca să mântuiască neamul omenesc din durerea despărÅ£irii de Dumnezeu. Inimile lor încep să ardă ÅŸi, în Sfânta ÎmpărtăÅŸanie, îl recunosc pe Iisus. SperanÅ£a lor renaÅŸte. Însă ochii sufletului lor nu sunt încă deschiÅŸi. Visul unei împărăÅ£ii pământeÅŸti nu a trecut. Ei încă mai aÅŸteaptă ca Hristos să vină cu o soluÅ£ie politică: doar câteva clipe înainte de ÎnălÅ£are, apostolii întreabă „Doamne, oare, în acest timp vei aÅŸeza Tu, la loc, împărăÅ£ia lui Israel?” (Fapte 1,6)

Dar după Cincizecime situaÅ£ia se schimbă drastic! Apostolii propovăduiesc pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a facut om ÅŸi a înviat din morÅ£i ca să ne dăruiască ViaÅ£a. Ce li se întâmplase între timp? Primiseră „desăvârÅŸita cunoÅŸtinÅ£ă” (Sfântul Irineu de Lyon) prin pogorârea Sfântului Duh, care dăruieÅŸte puterea de a înÅ£elege tainele ÎmpărăÅ£iei.

Ucenicii încep propovăduirea adevărului în tot imperiul. Le e greu, căci stăpânirea romană controlează totul. Sfântul Petru are curajul să-l boteze pe romanul Corneliu împreună cu familia lui, după o viziune în care i se arată că toÅ£i oamenii sunt chemaÅ£i la a-L urma pe Hristos. Printr-o lucrare dumnezeiască li se alătură Sfântul Pavel care va deveni apostolul neamurilor. Nedreptatea socială din imperiu ÅŸi sclavia sunt strigătoare la cer. Însă acest lucru nu e un obstacol în a fi creÅŸtin, căci în Hristos tot omul e liber: „Căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului.” (1 Corinteni 7,22); „Åžtiind fiecare, fie rob, fie de sine stăpân, că faptele bune pe care le va face, pe acelea le va lua ca plată de la Domnul.” (Efeseni 6,8)

Sfântul Pavel avea chiar cetăÅ£enie romană. Aceasta era acordată de către împăratul roman, un adevărat Antihrist al acelor vremuri. Dacă atunci ar fi existat paÅŸapoarte, în mod sigur ar fi conÅ£inut însemnele imperiului. Nu putea fi considerat acest lucru drept o pecete, un compromis cu forÅ£ele răului? Iată că Sfântul ne arată că nu! El îÅŸi foloseÅŸte drepturile de cetăÅ£ean roman pentru a-L propovădui pe Hristos la mii de oameni. Moare ca ÅŸi martir, nu pentru că s-a opus puterii romane ÅŸi peceÅ£ilor ei, ci pentru că era următor al lui Hristos.

Să ne rugăm Domnului să ne trimită ÅŸi nouă, prin Duhul Sfânt, dreapta socotinÅ£ă, pentru a ÅŸti cum să-L mărturisim, indiferent de Å£ara unde trăim ÅŸi de situaÅ£ia în care ne aflăm. Să încercăm să nu ne împiedicăm nici noi de legile absurde care ni se impun, ci ca ÅŸi Sfântul Pavel, să-L lăsăm pe Hristos să trăiască în noi ÅŸi să-L propovăduim prin viaÅ£a noastră. “DobândeÅŸte pacea, ÅŸi mii de oameni din jurul tău se vor mântui.” (Sfântul Serafim din Sarov)

Să începem prin a lupta împotriva propriilor noastre patimi ÅŸi atunci când le vom fi învins prin harul lui Hristos, probabil că vom ÅŸti ceea ce avem de făcut. Căci nu spun că nu trebuie să facem nimic, dar spun că atât timp cât nu suntem adevăraÅ£i ucenici ai lui Hristos, atât timp cât nu suntem [...] impregnaÅ£i de Evanghelia Sa, atât timp cât Dragostea Sa nu ÅŸi-a aflat sălaÅŸ în noi, riscăm să ne înÅŸelăm atât în privinÅ£a luptei pe care trebuie să o purtăm cât ÅŸi a adevăraÅ£ilor duÅŸmani. Această îmbibare cu Duhul Evangheliei este indispensabilă, chiar ÅŸi pentru a ne face corect datoria de cetăÅ£ean, păstrând acea rezervă ÅŸi luciditate care le sunt proprii celor a căror Å£ară e, înainte de toate, ÎmpărăÅ£ia Cerurilor. Doar atunci vom fi în stare să fim activi politic - în sensul nobil al cuvântului „politic” – iar opiniile ÅŸi acÅ£iunile noastre să nu devieze de la legea lui Hristos.
(Arhim. Jacob, „Să nu ne angajăm într-o luptă greÅŸită”, Apostolia, n° 7, oct. 2008)

Bogdan Grecu