Căderea lui Adam, care a pierdut veșnicia lui Dumnezeu, este o cădere în timp, în modul de existență al lumii pieritoare, în care totul trece, totul este schimbător, totul este supus stricăciunii și morții. Timpul este contrariul veșniciei și al Creației, căci el distruge tot ce a fost, este și va fi. Fiecare minut care trece ne răpește o fărâmă de viață și fiecare minut care vine ne aduce un grăunte de moarte. Fiind un instrument de distrugere și de moarte, timpul este modul de acțiune al vrăjmașului lui Dumnezeu, prin care acesta a pus stăpânire pe omenirea căzută în păcat. Omul lumesc, care a rupt legătura cu Dumnezeu, „aparține timpului și, cuprins fiind de groază, recunoaște în timp cel mai mare dușman al său” (Albert Camus, Mitul lui Sisif).  

Groaza omului în fața timpului provine din faptul că lucrurile trecătoare amintesc de prezența morții în existența noastră, în chiar propria noastră carne: „Moartea nu este numai un moment, ea coexistă și îl însoțește pe om de‑a lungul întregii vieți. Ea este prezentă în toate lucrurile, ca limită a lor evidentă. Timpul și spațiul, clipele care se spulberă și distanțele care separă sunt tot atâtea rupturi, manifestări parțiale ale morții. Orice despărțire, uitare, schimbare, faptul că nimic nu se poate repeta în mod identic, transmit răsuflarea morții în însăși inima vieții și ne cufundă în amărăciune. Plecarea unei ființe iubite, sfârșitul unei pasiuni, urmele timpului pe un chip omenesc, ultima privire asupra unui oraș sau peisaj pe care nu le vom mai revedea niciodată, sau pur și simplu o floare ofilită ne fac să simțim o profundă întristare și experiența imediată a unei morți anticipate.” (Paul Evdokimov, Vârstele vieții duhovnicești). 

Simpla succesiune în timp a evenimetelor istorice sau personale nu are în ea însăși niciun sens, nicio finalitate, ca și rotația acelor pe cadranul unui ceas. Numai mintea omenească dă un înţeles fiecărui minut, fiecărei ore, fiecărei zi din viața omului, dar această semnificație personală și subiectivă nu este suficientă pentru a da un sens întregii sale existențe, în timpul lumesc care îl duce, inevitabil, la acest non‑sens final, iremediabil și definitiv, care este moartea. Timpul care extermină fără niciun motiv și fără excepție ființele vii a apărut în  lume o dată cu moartea, alături de care formează o unitate indisociabilă. Religia este singurul mijloc de a ieși de sub puterea timpului pământesc și de a restabili natura inițială a omului: o ființă nemuritoare după chipul și asemănarea Tatălui ceresc.   

Când Hristos zice „eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), este un mod de a spune „eu am biruit timpul”. Pentru creștini, toate momentele vieții pământești sunt – sau ar trebui să fie – sfințite prin duhul lui Hristos, care dă un sens nemuritor fiecărui moment din viața noastră și întregii noastre existențe muritoare. Prin Hristos, omul restabilește legătura între timpul acestei lumi și veșnicia lui Dumnezeu. De aceea trebuie să privim lucrurile acestei lumi într‑o dublă perspectivă: cea pământească, pieritoare, și cea cerească, nemuritoare.  În acest fel,  lucrurile lumești vor putea dezvălui prezența lui Dumnezeu și a veșniciei în viața noastră de zi cu zi. „Toate lucrurile pe care le aveți înaintea ochilor trebuie să le reinterpretați într‑o perspectivă duhovnicească, iar această reinterpretare trebuie înrădăcinată atât de adânc în cugetul vostru, încât, atunci când priviți acel lucru, ochii voștri să‑l vadă sub aspectul lui sensibil, în timp ce gândirea voastră să contemple un adevăr duhovnicesc. (…) Atunci când veți proceda astfel, orice lucru va fi pentru voi ca o carte sfântă sau ca un capitol din această carte. Orice lucru vă va îndrepta gândul către Dumnezeu, orice ocupație.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Scrisori de îndrumare duhovnicească).

Creștinul trebuie să vadă în viața pământească o teofanie, o prezență spirituală a lui Dumnezeu în toate lucrurile materiale și în toate ființele vii. Dimensiunea  spirituală a lucrurilor și a ființelor este realitatea – o realitate veșnică, neschimbătoare cu timpul –, iar aparența lor materială, supusă stricăciunii în timp și distrugerii finale, este tot atât de iluzorie ca și succesiunea imaginilor pe un ecran de cinema: la sfârșitul filmului ecranul rămâne cu desăvârșire alb, ca și cum nimic nu s‑ar fi întâmplat. Realitatea filmului nu se  află pe ecran, ci în duhul spectatorilor. 

A crede că filmul vieții noastre pămân-tești este realitatea reprezintă greșeala tragică a omului fără Dumnezeu, pentru că nimic din ce trece nu este real, după cum ne face să înțelegem un cuvânt al înțelepciunii orientale: „ceea ce nu exista ieri și nu va mai exista mâine nu există nici astăzi”. Într‑adevăr, existența în timp nu este decât neant, dacă s‑a desprins de Dumnezeu și de ordinea Duhului Său, care cârmuiește întreaga Creație.          

De aceea „omul civilizațiilor tradiționale nu acorda evenimentului istoric o valoare în sine, nu îl considera, cu alte cuvinte, ca făcând parte din propriul lui mod de existență”, ci se apăra împotriva „teroarei istoriei”, căci timpul acestei lumi aduce distrugerea și moartea, „acordând timpului istoric o semnificație metaistorică (…), care să se poată integra într‑un sistem bine organizat,  în care Cosmosul și existența omenească îşi aveau fiecare rațiunea sa de a fi” (Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri).     

Ceea ce credinciosul așteaptă de la Dumnezeu nu este un salariu mai mare, o mașină de lux, o carieră strălucită sau o viață confortabilă și îmbelșugată, ci un lucru imposibil de obținut prin mijloace omenești, viața veșnică: „Singura ieșire se află tocmai acolo unde nu există nicio ieșire pentru judecata omenească. În caz contrar, de ce am mai avea nevoie de Dumnezeu? Ne întoarcem către Dumnezeu pentru a obține imposibilul. Pentru ceea ce este posibil, oamenii sunt de ajuns.” (Lev Șestov, în A. Camus, op. cit.).  

Toți oamenii sunt însetați de viața veșnică, fie că sunt conștienți, fie că nu, fie că sunt credincioși, fie că nu, iar dacă s‑au îndepărtat de Dumnezeu încearcă să‑și potolească această sete de veșnicie prin lucrurile pieritoare ale acestei lumi: „Patima este un dor nesfârșit pe care noi îl punem în ceva foarte sfârșit. (...) Iar suferința este sfâșierea de a încerca zadarnic a umple o poftă duhovnicească nesfârșită cu un lucru pământesc sfârșit.” (Arhimandritul  Rafail Noica, Cultura Duhului). 

Să cerem ajutorul și ocrotirea lui Dumnezeu în toate împrejurările vieții, să‑i încredințăm toate grijile și poverile noastre pămntești și să‑i mulțumim pentru toate binefacerile lumești pe care ni le dăruiește, dar să nu uităm că, fiind ucenicii lui Hristos, împărăția noastră nu este în această lume (Cf. Ioan 18, 36): „în lume să trăiești cu trupul, dar cu mintea să te îndrepți spre veșnicie”.  Căci „tot ce e trecător este mincinos: numai ceea ce e veșnic este adevărat” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).