După căderea în păcat a lui Adam, omul poartă în el însuși propria sa distrugere, ca o parte constitutivă a ființei sale, pe care o transmite urmașilor lui. Așa încât părinții noștri pământești ne dau în același timp viața și moartea: „Omul începe să moară când începe să trăiască.” (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri) 

În fața puterii nelimitate și invincibile a morții, cu atât mai înspăimântătoare cu cât este absurdă și arbitrară, neascultând de nicio logică, de nicio lege, în afară de distrugerea tuturor ființelor vii, în fața acestui tiran sângeros și inuman, care stăpânește peste întreaga lume, omul fără Dumnezeu se află cu desăvârșire dezarmat și neputincios, lipsit de orice ajutor și de orice scăpare, astfel încât soarta lui pe pământ se aseamănă cu a unui condamnat la moarte: „Să ne închipuim un anume număr de oameni în lanțuri, cu toții condamnați la moarte, dintre care unii sunt înjunghiați în fiecare zi sub ochii celorlați; cei care rămân își văd propria lor soartă în soarta semenilor lor, și privindu‑se unii pe alții cu durere și fără nădejde își așteaptă rândul. Aceasta este imaginea condiției omenești.” (Pascal, Cugetări)

O viață care se autodistruge pe măsură ce o trăim, și care ne duce în mod inevitabil la moarte, seamănă cu o boală incurabilă și nu merită numele de viață. De aceea toate ființele omenești resimt lipsa adevăratei vieți, ca o sete și o foame pe care niciun lucru din această lume nu le poate satisface: „Setea și foamea, aceste cuvinte care revin atât de des în Evanghelii, (...) întruchipează viața pieritoare; viața unui trup de carne ca al nostru, care nu se poate menține numai prin el însuși (...), fără încetare măcinat de nevoi, dorințe și suferințe (...), o viață care nu este propriul ei fundament. În opoziție cu aceasta este viața infinită a lui Dumnezeu.” (Michel Henry, Cuvintele lui Hristos)

Iisus Hristos s‑a coborât pe pământ pentru a zdrobi tirania milenară a morții și a ne aduce viața infinită care vine de la Dumnezeu. Această viață, primul om a primit‑o de la Creatorul lui – „i‑a suflat în nări suflare de viață, și omul s‑a făcut astfel un suflet viu” (Fac. 2, 7) – și a pierdut‑o ascultând de duhul potrivnic lui Dumnezeu, care în loc să‑i dea viață i‑a dat moartea, readucându‑l în starea de materie neînsuflețită, așa cum era înainte de a primi suflarea lui Dumnezeu: omul se va reîntoarce în pământul din care a fost luat, căci el nu este decât țărână și se va întoarce în țărână (Cf. Fac. 3, 19). 

De acum înainte omul va cădea sub stăpânirea morții, care nu este decât un alt nume al diavolului, vrăjmașul lui Dumnezeu și al Vieții, care „de la început a fost ucigaș” (In. 8, 44) și „poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă” (Mt. 10, 28). 

Învierea lui Hristos eliberează omenirea căzută în păcat de sub stăpânirea diavolului și a morții, căci ea are puterea să readucă la viață sufletul și trupul tuturor oamenilor în împărăția cerurilor: „pe toți ne‑a înviat prin Învierea Lui” (Mitropolitul Iosif, Pe drumul crucii împreună cu Hristos, spre Înviere).

Astfel încât, tot așa cum moartea este un alt nume al diavolului, Viața est un alt nume al lui Hristos: „Eu sunt învierea și viața” (In. 11, 25). Prin urmare, „a fi creștin, a crede în Hristos, înseamnă a ști (...) că Hristos este Viața oricărei vieți, că el este Viața și deci viața mea” (Părintele Alexandre Schmemann, Pentru viața lumii).

Cei care nu cred în Hristos și în Înviere nu cred în Viață și se supun vrăjmașului vieții, căci „cine nu este cu mine este împotriva mea” (Luca 11, 23). 

Astfel încât societățile moderne, în care predomină necredința sau indiferența religioasă și o viziune materialistă a vieții, se situează în tabăra vrăjmașilor lui Hristos și ai Vieții. Științele materialiste au devenit divinitățile lumii moderne, ai căror mari preoți predică atotputerea neantului și a morții, încredințându‑ne că nu suntem decât o țărână făcută din celule și atomi, care se va întoarce în țărâna materiei neînsuflețite: „În trecut exista supoziția evidentă că tot ce se află în lume își datorează viața Duhului lui Dumnezeu. (...) În ziua de astăzi nu forța sufletului produce un trup, ci dimpotrivă, materia este cea care, prin chimia ei, zămislește un suflet. (...) Ce este în fond această materie atotputernică? Este iarăși un Dumnezeu creator, dar lipsit de caracterul lui antropomorfic.” (C.‑G. Jung, Omul în căutarea sufletului său)

Așa încât o lume fără Dumnezeu este o lume fără om și fără suflet, în care „lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi – iar îndărătul lor nu se află nimic” ( J.‑P. Sartre – Greața). 

Lumea devine astfel „un spațiu de pură exterioritate”, dat fiind că „tot ce se se arată și devine vizibil în ea se arată ca fiind exterior nouă, altceva decât noi, diferit de noi” și „cu totul indiferent (...), într‑o neutralitate înspăimântătoare. Sunt numai fapte, iar în obiectivitatea lor – obiectivitate pe care modernitatea și științele ei o prețuiesc atât de mult – toate aceste fapte sunt echivalente. (...) Redusă la dimensiunea ei exterioară, lumea nu mai este decât un spațiu gol, un orizont lipsit de conținut ”. Omul devine astfel „asemenea unui călător care privește pe fereastra unui tren și nu poate face altceva decât să observe neputincios ceea ce se perindă prin fața ochilor lui” (Michel Henry, op. cit.). 

Dacă trenul călătoriei noastre pe acest pământ ia o altă direcție decât calea lui Hristos, ne va duce în mod sigur – cu o precizie științifică! – la moarte. Căci fără Învierea lui Hristos pământul întreg nu ar fi decât un lagăr de exterminare, un Auschwitz la scară planetară. O lume fără Dumnezeu este aidoma unei camere de gazare în care sufletul omenesc nu poate respira și trăi: „Fără credință nu putem trăi.” (L.‑N. Tolstoi, Spovedanie)

Căci „harul lui Dumnezeu este pentru suflet ceea ce este sufletul pentru trup. Deci, precum trupul este mort când nu‑i în el suflet, și sufletul este mort când nu‑i în el harul lui Dumnezeu, care îi dă viață.” (Sf. Tihon din Zadonsk – Despre îndatoririle creștinului față de el însuși). De aceea „religia constituie o atitudine instinctivă specific omenească” (C.‑G. Jung, Prezent și viitor), aidoma instinctului biologic care, în caz de primejdie, ne dictează să ne salvăm viața. 

Căci sufletul omenesc, care înainte de căderea lui Adam cunoscuse pe Dumnezeu și adevărata viață care vine de la El, resimte în mod instinctiv – în pofida certitudinii științifice a morții trupești – că „scopul vieții noastre nu este moartea, ci viața pe care am primit‑o de la Cel ce este Viața însăși” (Mitropolitul Iosif, Învierea lui Hristos, lumina dragostei dumnezeiești).

Învierea lui Hristos nu este numai un fapt istoric care a deschis o nouă eră în istoria omenirii, ci în același timp o Înviere veșnică, pe care fiecare din noi trebuie să o săvârșească în ființa lui și care constituie scopul suprem al existenței noastre, astfel încât trecerea noastră pe acest pământ să fie o cale de viață și nu de moarte, căci „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți ci al celor vii” (Mt. 22, 32). 

Astfel, Învierea lui Hristos va fi chiar de acum un izvor de viață veșnică şi ne va da puterea, curajul să înfruntăm încercările și suferințele existenței pământești, moartea însăși, căci „prin Hristos, toate lucrurile din această lume (…) devin o înălțare, o intrare către și în această nouă viață (…); înfrângerea omului, și chiar și moartea sa, devin o cale către Viață” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.).

Cel care crede în Învierea lui Hristos, și o primește în inima și în cugetul lui, cunoaște tot ce omul poate cunoaște pentru a se mântui, cunoaștere pe care numai credința ne‑o poate da: „Știu că în Hristos această mare trecere, Paștele lumii, a început, știu că lumina lumii viitoare ne vine în bucuria și pacea Sfrântului Duh, căci Hristos a înviat și a adus domnia Vieții pe pământ.” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.)