Început și terminat la Cluj și presărat cu întâlniri cu preoți, călugări și oameni ai locului, traseul a purtat pașii pelerinilor pe la mănăstirile Bârsana, Botiza, Rohia, Săpânța, pe la cele opt biserici de lemn din patrimoniul UNESCO, precum și pe la casele unor meșteri populari.

Organizatorii au fost voluntari, iar profitul obținut din acest pelerinaj a fost folosit în proiectele educative pe care Asociația AXIOS le desfășoară în două case de copii din România (1). Una din acestea, care funcționează pe lângă Mănăstirea Dumbrava din județul Alba a fost vizitată de către pelerini, ce au avut astfel posibilitatea să-i cunoască pe copiii pe care, indirect, i-au ajutat.

Impactul acestui pelerinaj este poate cel mai bine descris de cuvintele participanților...

La o lună după pelerinajul AXIOS, în centrul amintirilor mele stă liturghia în aer liber de la Mănăstirea Rohia, din ultima duminică pe care am petrecut-o în România. Când Preasfințitul Marc a ieșit cu Sfintele Daruri, au început să-mi curgă lacrimile ca niciodată până atunci în timpul unei liturghii și, în adâncul meu, mi-am dat seama cu limpezime că singurele obstacole între mine și harul lui Dumnezeu sunt cele pe care eu însămi le pun. În aceeași după amiază am avut privilegiul unei întâlniri cu Înaltpreasfințitul Iustinian Maramureșeanul; fără să-l fi întrebat noi nimic, ne-a mărturisit că în timpul liturghiei a avut certitudinea că Dumnezeu a iertat păcatele întregii lumi. Din nou, inima și ochii mi-au izbucnit în lacrimi, iar gândul acesta s-a sălășluit în mintea mea pentru tot restul vieții.

Ceea ce am trăit la Rohia nu m-ar fi marcat în acest fel dacă nu ne-am fi început „instruirea duhovnicească” a pelerinajului cu două întâlniri: discuțiile cu părintele Ciprian la Cluj și apoi conversațiile spontane cu părintele Gheorghe pornind de la frescele din bisericuța de lemn din Bârsana. O recunoaștem sau nu, aici e vorba de doi bărbați cu un intelect extrem de alert, căruia i se dă voie să funcționeze la capacitatea maximă, însă nu fără a se lăsa ghidat și sancționat de către duh. I-am văzut pe amândoi ca și exemple ale felului cum această „subordonare” lucrează în om. A fost foarte bine să pornim la drum însoțiți de învățătura părintelui Ciprian conform căreia, dacă Îi permitem lui Hristos să fie centrul vieții noastre, atunci toate bolile ego-ului nostru sunt vindecate de către Hristos, Atotputernicul, Atoateștiutorul, în Care ne putem încrede total și Care e disponibil pentru fiecare dintre noi și pe Care ar trebui să-L lăsăm să intre și să liniștească furtunile din interiorul nostru. (Dar când vorbim de vindecare, ne poziționăm mai degrabă în perspectiva Împărăției decât în cea a psihologiei moderne – un punct foarte important pentru mine, fostă protestantă!) Apoi, cu părintele Gheorghe, fiecare explicare a fiecărei icoane, fiecare poveste din istoria parohiei Îl avea pe Hristos în centru.

Intensitatea tuturor acestor experiențe s-a echilibrat cu frumusețea materială a locurilor, în care eram atât de aproape de elementele lumii create de Dumnezeu. Din nou, ca și în anii trecuți, a fost binevenită lecția dată de oamenii care trăiesc din munca lor: agricultori, tâmplari și cioplitori în lemn, femei care vopsesc lâna și țes. Iar apoi a venit mesajul Sighetului. Răspunzând ideii că: „cea mai mare victorie a comunismului - o victorie relevată dramatic abia după 1989 - a fost crearea omului fără memorie, a „omului nou” cu creierul spălat, care nu trebuie să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism”, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului construiește și redescoperă memoria. Pentru acest pelerin american, obișnuit cu monumentele comemorative, atât aspectul cât și sentimentul locului au fost familiare. Cea mai mare parte a timpului petrecut acolo nu mi-am putut stăpâni lacrimile...

Åži, bineînțeles, la Botiza am găsit „covorul zburător”. Åži mai important, am găsit-o pe cea care l-a țesut și am aflat despre „misiunea” în care s-a angajat: redescoperirea tehnicilor tradiționale de pregătire și vopsire a lânii, precum și a motivelor inspirate din folclorul regiunii. Acest covor minunat este o dovadă tangibilă a tot ce-am primit și trăit în pelerinajul din 2010.

Emily Sprague, Pensylvania, USA

Înainte de toate, un „mulțumesc” din inimă celor (pe care i-am cunoscut și pe care nu i-am cunoscut) care au făcut posibil acest pelerinaj minunat și celor care au făcut parte din acest mic grup simpatic.

Îmi este greu să exprim în cuvinte multitudinea de impresii cu care am plecat din acest pelerinaj...

Momentele de destindere privind acele doamne valsând pe ritmul muzicii difuzate în piața centrală din Cluj, așteptând să putem intra în catedrală, unde tocmai se termina o cununie; călătoria în fermecătorul trenuleț cu aburi care ne-a jucat o mică festă - o roată a deraiat; frumosul spectacol de cântec și dans maramureșean; seara la stână unde am gustat delicioasa urdă românească; vizita unui târg de cai și a pitorescului cimitir vesel.

Descoperirea meșteșugurilor artizanale - sculptură în lemn, țesut, pictură de icoană pe sticlă și a artiștilor care ne-au arătat cu bucurie felul lor de a lucra; plimbarea prin Muzeul satului maramureșean, printre case vechi, o adevărată escapadă în trecut.

Moment greu la Memorialul din Sighet: e înspăimântător ce poate face omul semenilor săi pentru a-și impune ideile!

Primirea călduroasă din mănăstiri; momente care ne-au permis să participăm la liturghii minunate în aer liber, înconjurați de mulțimi impresionante. La Rohia l-am întâlnit pe Înaltpreasfințitul Iustinian, un personaj „pitoresc și plin de culoare”, dacă mi se permite să mă exprim astfel. La 89 de ani, om de caracter, cu ochi pătrunzători, cu mult umor, ne-a ținut cu sufletul la gură cu amintirile și îndemnurile sale.

Întâlnirea cu copiii de la orfelinat, care s-au repezit la aparatele noastre foto rugându-ne să-i lăsăm să facă fotografii iar după ce i-am lăsat, au urmat „sesiunile foto” și momentele de joacă cu unii dintre ei.

În concluzie, am primit mult, am iubit această țară pe care n-o cunoșteam și m-am întors acasă cu un vis: să revin anul viitor.

Olga Liachenko, Paris, Franța

„Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.” (Ecclesiastul, 3,1)

Odată cu încheierea pelerinajului m-am întors la realitatea mea de zi cu zi (activitatea profesională), îmbogățită de această experiență. Am trăit în mod intens acest răgaz de timp, adâncită într-o lume cu tăceri amețitoare, cântări idilice, culori parcă luate de pe paleta unui pictor, imagini profetice, povestiri mistice și întâlniri cu persoane extraordinare.

Vremea călătoriei a luat sfârșit, însă acum e vremea unei alte realități: aceea a prieteniei.

Vă mulțumesc tuturor pentru prezența voastră. Cu afecțiune și recunoștință,

Rita Fausti, Roma, Italia

Nota de subsol

(1) Asociația AXIOS și l-a ales ca ocrotitor pe Sfântul Ioan Maximovici, datorită atenției și dragostei pe care acesta o avea față de copiii orfani, a ajutorului pe care li l-a dat, atât în timpul vieții sale, cât și după trecerea sa la Domnul. Sfântul este foarte îndrăgit și de către pelerinii AXIOS; venind din statele Unite, Emily ne-a dăruit o carte și un CD despre viața acestuia. În numărul de față al revistei noastre puteți găsi două mărturii inedite: ale unei persoane din Versailles care a avut șansa să-l cunoască foarte bine pe Sfântul Ioan și ale unui părinte din San Francisco care a fost de față la descoperirea moaștelor sfântului.