Este destul de greu să rezum în câteva cuvinte toate experiențele trăite și toate da­rurile, văzute și nevăzute, pe care le-am primit în acest pelerinaj de nouă zile (8 - 17 iulie 2013) în România care ne-a purtat – am fost cam douăzeci de participanți – pe plaiurile Munteniei și ale Transilvaniei, de-a lungul unui parcurs bogat în vizite, descoperiri și mai ales întâlniri.

Am fost foarte impresionată că această călătorie mi-a descoperit istoria atât de zbu­ciumată a acestei țări care a îndurat atâtea opresiuni (dominația otomană, invazia ma­ghiarilor în Transilvania, nazismul, comunismul), că m-am apropiat și m-am atașat de această țară, în care am întâlnit o simpatie pentru cultura franceză și pentru Franța, în general. Am descoperit un spirit de rezistență împotriva tuturor barbariilor și o mare fidelitate pentru credința ortdoxă, în ciu­da tuturor vitregiilor istoriei...

Unul din momentele cele mai puter­nice pentru mine a fost privilegiul de a putea vizita chilia Părintelui Teofil, la mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, păstrată exact la fel ca atunci când părintele trăia, ca și cum abia ar fi ieșit din ea... Eram înconjurați de biblioteci pline de casete audio și cărți în braille, lângă mașina de scris în braille care parcă îl aștepta să se întoarcă (!), de toate obiec­tele sale de uz zilnic. Am rămas mult timp acolo, ca și cum o putere binefăcătoare și dătătoare de pace ne atrăgea în intimita­tea acestui sfânt Părinte. Într-un mod greu de descris, am simțit prezența și binecu­vântarea sa. Eu, care din cauza unei timidități exagerate și paralizante nu în­drăznisem să-i cer binecuvântarea acum câțiva ani când a venit la Bordeaux, am fost fericită acum să mă apropii – oare­cum invizibil, dar cât se poate de real – de Părintele Teofil și mai ales să-i pot cânta la mormânt, din toată inima, „Veșnica po­menire".

Desigur, nu a fost totul doar izvor de bucurie. Chiar dimpotrivă, unele experi­ențe legate de anumite practici religioase m-au făcut să-mi pun întrebări sau chiar să mă tulbur: fie lipsa regulilor privind pos­tul înainte de Împărtășanie sau ținutele ceva mai neglijente, fie o Liturghie la care s-a împărtășit doar un bebeluș a cărui soră mai mare fusese îndepărtată când s-a apropiat de potir... Mă întreb cum e posibil să con­cepi Sfânta Liturghie ca pe o lucrare divino-umană în care adunarea cere cu insis­tență coborârea Sfântului Duh peste Sfintele Daruri și apoi rămâne surdă la invitația lui Hristos Însuși: „Luați, mâncați... beți din­tru acesta toți”, după care Îl expediază fără ca măcar să-L fi primit?

Ultima seară la București mi-a adus un răspuns consolator și îmbucurător la în­trebarea mea din ajun. Am fost așteptați la biserica rusă Sfântul Nicolae, al cărei paroh este duhovnicul studenților, părin­tele Vasile Gavrilă. Întâi de toate am gus­tat din frumusețea cântărilor interpreta­te minunat la slujba Paraclisului Maicii Domnului. Iar apoi am avut un dialog des­chis și plăcut cu tinerii studenți prezenți. În timpul acestei întâlniri, o doamnă din parohie ne-a explicat că foarte mulți cre­dincioși, fie actuali studenți, fie foști stu­denți cu familiile lor, participă duminica la Sfânta Liturghie și că Sfânta Împărtășanie poate dura mai mult de douăzeci de mi­nute, chiar dacă sunt mai multe potire.... Am fost încântată de această imagine di­ferită a vieții Bisericii românești cu o prac­tică liturgică vie și o credință dinamică. Mi-am imaginat pentru o clipă această mulțime de credincioși și de ucenici ai lui Hristos venind să se adape din Izvor și răs­pândind apoi în lume prezența Lui în chip nevăzut prin viața lor.

În concluzie, aș sublinia folosul du­hovnicesc pe care mi l-a adus acest pele­rinaj, căci m-a reorientat în mod imper­ceptibil spre rugăciune. Păstrez de-atunci în inimă o anumită pace și o încredere fer­mă în Dumnezeu și în Hristos Domnul nostru chiar în timpul momentelor difi­cile ale vieții.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate mi­nunile pe care le împlinește pentru noi!

Danielle, parohia ortodoxă Sfântul Iosif, Bordeaux, Franța

Belgiană și catolică fiind, am fost întâmpinată chiar de la aeroport de către pe­lerini francezi – ortodocși, în cea mai mare parte –, dar și de către pastorul luteran din Belfast, de către doi italieni și, desigur, de către Bogdan.

Mie îmi plac chipurile oamenilor; așa că dau slavă pentru toate acele noi chipuri în­tâlnite, chipuri de pelerini, dar și de români, toate icoane ale unui Altcineva. Revăd chipul unei femei ce era cu nepoțica ei și cu care am schimbat câteva cuvinte lângă mormântul fiului și tatălui lor în prima parte a pelerina­jului din Transilvania, chipul Margăi și al fratelui ei, chipul bulversant al femeii ce făcea cărbuni de lemn, chipuri de călugări și de maici...

Dau slavă și pentru prima binecuvânta­re din biserica de la Colțea din București, pentru frumusețea grădinii mănăstirii Aninoasa, pentru apusul de soare din satul Margăi, pen­tru lumina serii de la Sâmbăta, pentru redes­coperirea cântării „Grofier Gott, wir loben dich” din biserica fortificată din Sighișoara, imn ce se cântă în regiunea mea, pentru acel moment magic în căruță de-a lungul satului românesc, pentru Liturghii...

Marie-France, Belgia