Dar euforia acelor zile a trecut. În inima Roxanei a rămas adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ține credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.

La puțin timp după demonstrațiile la care participase a primit răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într‑o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze în Germania. Era fericită că va găsi acolo un system made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția spitalelor nu este împiedicată de construcția bisericilor. Încântarea i‑a fost pe măsura așteptărilor când a pășit în Düsseldorf. Tocmai se dărâma o biserică din centrul orașului.

– Aici este cu adevărat o societate normală, i‑a spus Roxana prietenului său la telefon. Abia aștept să vii să vezi în sfârșit ce înseamnă normalitatea. În România nu o să avem niciodată această șansă. Astăzi am fost martoră la un gest firesc într‑o societate în care rațiunea primează în faţa superstiției. A fost dărâmată o catedrală chiar sub ochii mei. Pe acel loc vor apărea construcții cu adevărat utile.

Prietenul îi împărtășea opiniile. Roxana era extrem de mulțumită de modul în care funcționau lucrurile. Se simțea apreciată și răsplătită. Ardoarea cu care muncea zilnic peste douăsprezece ore o epuiză însă curând. Devenea tot mai mai slăbită.

Însă la un moment Roxana a cedat, după atâtea ore de lucru în spital, după atâtea cursuri de perfecționare, după atâtea discuții interminabile înainte și după serviciu, în cadrul colegiului medical. Dormea doar patru ore pe noapte, iar mintea îi era încărcată de problemele pacienților, de grija hârtiilor, de teama de a eșua, de lipsa prietenilor, de presiunea unei noi zile, în care trebuia să dea randamentul maxim pentru a susține sistemul.

Roxana simțea că i se năruie ultima speranță. Nu mai avea deloc liniște. Trupul îi tremura de oboseală. Nu mai putea asimila nimic, nu mai putea gândi, nu mai putea închide ochii noaptea.

Roxana a sunat peste tot, dar nu a găsit posibilitatea unei programări urgente. Atunci a încercat o ultimă variantă și a sunat la cea mai nouă clinică.

Roxana trânti receptorul dezănădjuită. După atâtea telefoane nu găsise niciun loc la un cabinet de psihoterapie, și nici măcar la spital, ea, care îngrijea cu atâta devotament pacienții cu afecțiuni psihice. Nu îndrăznea să se ducă la colegii ei. Îi considera pe toți incompetenți, în afară de doctorul Schmidt. Nici nu voia să își prescrie singură un tratament. Avea nevoie să vorbească. Știa foarte bine că sufletul nu îl poți trata cu pastile.

S‑a anunțat bolnavă la serviciu și s‑a hotărât să facă o plimbare prin Düsseldorf. Mergea și nu știa pe unde o poartă pașii. Avea sentimentul că nu a fost niciodată pe acolo, deși fusese de multe ori prin centrul orașului. La un moment dat a zărit o catedrală la intrarea căreia se afla o placă pe care scria Parohia Ortodoxă Română Düsseldorf. Şi‑a făcut curaj și a intrat în catedrală. Întâmplător, acolo era părintele Macarie, care împacheta diferite lucruri.

– Măcar aici este cineva cu care pot vorbi în limba mea, se gândi Roxana.

Se așeză în ultima bancă. Pe bancă zări o carte a părintelui Paisie Aghioritul. O deschise la întâmplare și ochii i se fixară pe niște cuvinte care o făcură să tresară: „Fără duhovnici buni, bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele.”. Ceva îi atinse inima și o făcu să se ridice și să intre în vorbă cu părintele, căruia îi relată stările prin care trecea. Părintele o asculta cu atenție și nu scotea un cuvânt. Pe măsură ce vorbea, Roxana se simțea tot mai bine, mai eliberată. După ce povesti tot ce avea pe suflet, îi mulțumi părintelui și îi dădu o carte de vizită.

Roxanei nu îi venea să creadă. Cum să fie dat afară un om care îi adusese atâta mângâiere? Cum să fie alungat singurul om care și‑a făcut timp să îi asculte durerea? Cum să se dărâme o catedrală în care un om făcea o lucrare atât de mare? Era uimită, mâhnită, revoltată.