Unii tineri au o anumită frică de a se căsători. Nu ÅŸtiu care e situaÅ£ia în alte Å£ări, dar unii români care au în jur de 30 de ani îÅŸi aduc aminte cum se chinuiau părinÅ£ii lor să aibă grijă de ei datorită lipsurilor din ultimii ani ai dictaturii comuniste ÅŸi, aproape într-un mod inconÅŸtient, au luat hotărârea că nu-ÅŸi vor întemeia o familie ÅŸi nu vor avea copii înainte de a-ÅŸi face o situaÅ£ie. Åži astfel au trecut ani întregi ÅŸi mulÅ£i dintre ei sunt încă singuri, iar unii chiar cochetează cu ideea de a merge la mănăstire. Poate fi o soluÅ£ie să trăiască singuri sau ar trebui să intre în mănăstire?

Cred că hotărârea de a intra în mănăstire nu e o decizie pe care o iei „în lipsă de ceva mai bun”, adică „din moment ce n-am găsit altceva mai bun, o să merg la mănăstire”. Orice om care are o chemare veritabilă pentru monahism ÅŸtie ÅŸi simte lăuntric că nu doreÅŸte nimic altceva decât să intre în mănăstire. Dacă ne uităm la slujba ortodoxă de tundere în monahism vedem că ea menÅ£ionează patru voturi monahale care, cel puÅ£in atunci când sunt privite din exterior, par să implice o anumită jertfă. BineînÅ£eles, e un act pe care-l faci din toată inima, încât de fapt nu-i nicio jertfă, dar dacă ne oprim doar asupra cuvintelor, pare o jertfă: să nu ai banii tăi; ascultarea - să renunÅ£i la voia proprie; lipsa relaÅ£iilor conjugale (castitatea); ÅŸi statornicia - să rămâi toată viaÅ£a în acelaÅŸi loc. Dar în afară de aceste voturi, care de fapt au un conÅ£inut pozitiv, cred că de ÅŸapte sau de opt ori apare întrebarea: „Ai venit aici de bună voie?” „De ce ai venit aici?” - „Pentru că doresc o viaÅ£ă ascetică.” „Te-a forÅ£at cineva să vii?” - „Nu părinte.” Foarfecele pentru tundere e pus pe Evanghelie, iar preotul care face slujba îi spune candidatului: „Dă-mi foarfecele.” Apoi preotul pune foarfecele înapoi pe Evenghelie ÅŸi spune din nou „Dă-mi foarfecele”. De trei ori. Cu alte cuvinte, intrarea în monahism e de bună voie. E aproape opusul a ceea ce se întâmplă la hirotonie, la care candidatul la preoÅ£ie este „târât” la altar ca să fie clar că hirotonia nu e ambiÅ£ia lui, ci voia Bisericii, a poporului ÅŸi a episcopului ÅŸi că el acceptă acest lucru ca pe voia lui Dumnezeu, ca pe o formă de slujire. Un pelerin a mers odată la un duhovnic din Rusia ÅŸi l-a întrebat: „Părinte, îmi recomandaÅ£i să intru în monahism?” El a spus „Nu”. „Ce vreÅ£i să spuneÅ£i? Nu credeÅ£i că monahismul e o cale bună?” Iar el a răspuns: „Ba da, am trăit eu însumi în mănăstire timp de 40 de ani. Dar dacă ai fi chemat să fii călugăr, ai bate deja la uÅŸă de trei zile cerând să fii lăsat să intri.” Åži cred că dacă nu ai acest fel de - aÅŸ îndrăzni să spun - entuziasm, atunci nu ai nici râvnă, nici inspiraÅ£ie suficientă pentru viaÅ£a monahală. Dacă cineva a ales să trăiască singur, e alegerea sa. Dacă cineva e singur pentru că încă nu ÅŸi-a găsit nici chemarea spre monahism, nici o persoană cu care să-ÅŸi împartă viaÅ£a, atunci e o chestiune de răbdare ÅŸi rugăciune: „Arată-mi calea pe care voi merge” ÅŸi/sau „GăseÅŸte-mi pe cineva împreună cu care să Te pot sluji ÅŸi să întemeiez o familie creÅŸtină.”

Duhovnicii spun adeseori: e ok să trăieÅŸti singur, dar omul singur îÅŸi face voia cam tot timpul pentru că are stilul său de viaÅ£ă, tabieturile lui, n-are nici o familie care să-l „deranjeze”, nici pe cineva de care să facă ascultare 24 de ore pe zi. Åži astfel pot creÅŸte în tine anumite patimi care chiar te pot stăpâni fără ca măcar să-Å£i dai seama.

Sunt de acord, în sensul că e mai bine să trăieÅŸti dragostea într-o anumită formă de comunitate, fie că e vorba de viaÅ£a de familie sau de viaÅ£a de obÅŸte în mănăstire. Chiar ÅŸi pustnicii sunt sfătuiÅ£i să înceapă cu viaÅ£a de obÅŸte înainte de a se retrage în pustie. Dacă trăieÅŸti singur nu-Å£i poÅ£i da seama că eÅŸti arÅ£ăgos sau lipsit de răbdare sau obiÅŸnuit să faci doar propria ta voie în asemenea măsură încât anumite obiceiuri ale celuilalt te-ar scoate din sărite. De aceea imaginea prin care se descrie uneori viaÅ£a în comunitate este cea a unor pietre ascuÅ£ite care-ÅŸi netezesc colÅ£urile frecându-se una de alta. Åži, fără discuÅ£ie, cei singuri sunt supuÅŸi acestui risc, dar câteodată nu ai de ales. Dacă trăieÅŸti singur, atunci trebuie să fii atent în permanenÅ£ă la acest egoism. De asemenea, pentru că ai mai mult timp ÅŸi energie ÅŸi posibilitatea de a te implica în diverse activităÅ£i, ai putea să fii util în parohie într-un fel în care părinÅ£ii ocupaÅ£i cu creÅŸterea copiilor nu o pot face ÅŸi să-Å£i oferi timpul ÅŸi energia pentru a-i ajuta pe cei mai ocupaÅ£i decât tine. De exemplu, uneori le sugerez celor singuri să se ofere să stea cu copiii mici pentru ca părinÅ£ii acestora să poată merge la slujbe; sau să se implice în organizarea de care fiecare parohie are nevoie, etc. De aseemenea îÅŸi pot oferi timpul pentru a face muncă voluntară în comunitate.

Însă câteodată cei singuri se simt obosiÅ£i de-a trăi ÅŸi de-a se simÅ£i singuri ÅŸi nu găsesc energie pentru a se implica în viaÅ£a parohiei. Există vreo cale de ieÅŸire?

Cred că atunci când simÅ£im lipsa inspiraÅ£iei, trebuie să ne rugăm să ieÅŸim din această stare. Patima trândăviei sau a plictiselii (akediei) îi poate ataca ÅŸi pe cei care au familie, care au copii, pe monahi sau pe monahii: lipsa râvnei de a-i ajuta pe alÅ£ii ÅŸi aÅŸa mai departe. Trebuie să luptăm împotriva ei prin rugăciune, iar uneori trebuie să luptăm începând o activitate folositoare altora chiar dacă nu avem niciun chef de aÅŸa ceva sau nu ne simÅ£im deloc motivaÅ£i. Acest lucru se poate întâmpla ÅŸi în mănăstire ÅŸi în familie: te simÅ£i frânt ÅŸi nu ai chef să faci mâncare copiilor, dar începi totuÅŸi să pregăteÅŸti ceva, fără dragoste, ÅŸi dragostea vine pe parcurs; sau te simÅ£i foarte obosit ca să te scoli să mergi la priveghere sau să primeÅŸti pelerinii dar o faci, indiferent de ceea ce simÅ£i, ÅŸi dragostea vine; uneori din exterior spre interior.

Deci, e cumva un act de voinÅ£ă...

Uneori da!

Dar nu e vorba aici de ipocrizie, din moment ce faci ceea ce nu simţi?

Ai putea-o numi ipocrizie, în sensul că nu eÅŸti întru totul sincer. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că o anumită formă de ipocrizie, chiar de neadevăr, e necesară în viaÅ£a creÅŸtină. Dacă aÅŸ fi tot timpul sincer, mi-aÅŸ manifesta oare dezgustul faÅ£ă de cineva de fiecare dată când simt acest lucru? Nu, nu o fac, ci zâmbesc, îmi manifest dragostea. Cel puÅ£in o parte din mine, faÅ£a mea, e iubitoare într-o anumită măsură, chiar dacă inima nu iubeÅŸte îndeajuns. Dacă n-aÅŸ face aÅŸa, i-aÅŸ forÅ£a pe ceilalÅ£i să-mi suporte patimile de dragul aÅŸa numitei sincerităÅ£i. Mai bine să fiu împărÅ£it în două decât să fiu întru totul rău.

Dar nu există cumva riscul ca acest lucru să se transforme într-un fel de politeÅ£e rece ÅŸi distantă: un zâmbet ÅŸi o vorbă bună pentru fiecare, mesajul fiind, de fapt: „Nu vreau să am de-a face cu tine, nici cu necazurile tale, dar zâmbesc, vorbesc frumos... ÅŸi astfel am o atitudine iubitoare.”

E clar că dragostea aceasta nu e decât de suprafaÅ£ă ÅŸi acest lucrul ar trebui să reprezinte o problemă de conÅŸtiinÅ£ă, de rugăciune ÅŸi de spovedanie. Dar e totuÅŸi mai bine ca această dragoste de suprafaÅ£ă să pătrundă mai în adânc decât ca indiferenÅ£a dinăuntru să iasă ÅŸi să se reflecte până ÅŸi pe chip, căci asta i-ar putea răni ÅŸi mai mult pe cei din jur.

Deci trebuie să lucrăm la integrarea acestei dragoste de suprafaÅ£ă...

Da!

SpuneaÅ£i că în starea de descurajare ÅŸi oboseală, soluÅ£ia este să te rogi ÅŸi în rugăciune să prinzi putere. Dar câteodată oamenii sunt obosiÅ£i până ÅŸi să se roage... Această oboseală îi face să-L perceapă pe Dumnezeu ca pe un supraveghetor care le urmăreÅŸte fiecare miÅŸcare... Åži nu le vine deloc să se roage unui asemenea Dumnezeu. Le vine să se revolte ÅŸi să-i spună lui Dumnezeu: „PriveÅŸte! Mă războiesc cu Tine! Te ignor ÅŸi pe Tine, ignor ÅŸi cuvintele Tale!”

Nu prea putem să fugim de Dumnezeu pretinzând că ne-am supărat pe El. Ar fi mai bine să-l înfruntăm pe Dumnezeu în rugăciune, chiar dacă ea începe cam aÅŸa: „Doamne, vezi cât de puÅ£in vreau să mă rog Å¢ie, dar chiar ÅŸi-aÅŸa, ai milă de mine. Doamne, iartă-mi împietrirea inimii!” Sau chiar mai mult, din moment ce-ai folosit cuvântul „revoltă”, cel puÅ£in să ne revoltăm într-un mod care-I permite lui Dumnezeu să spună ÅŸi El ceva, să nu ne plângem doar împotriva Lui fără să-i dăm ÅŸansa să se apere. Astfel, ne putem ruga în cuvintele Psalmilor: „Doamne, de ce eÅŸti atât de departe de mine? Doamne, de ce numai păcătoÅŸilor le merge bine în viaÅ£ă? Doamne, de ce m-ai părăsit? Doamne, de ce mi-e inima atât de tulburată?” Să-i dăm lui Dumnezeu ÅŸansa să ne mângâie ÅŸi să ne răspundă.

Deci, e bine să-l luăm la întrebări pe Dumnezeu?

E puÅ£in riscant să răspundem „da” ÅŸi să încurajăm acest lucru. Într-o relaÅ£ie veritabilă cu Dumnezeu, întrebările ar trebui să apară firesc. Acei care-L cunosc bine pe Dumnezeu, dobândesc încredere în Pronia Sa, indiferent de ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă. Să spunem deci că e mai bine să-l luăm la întrebări pe Dumnezeu decât să-l izgonim din viaÅ£a noastră.

Dar cum ne priveÅŸte El în aceste momente? Câteodată avem senzaÅ£ia că se mânie pe noi, că ne priveÅŸte într-un fel cu care n-am vrea s-avem de-a face...

Da, nu ne simÅ£im tot timpul în largul nostru cu Dumnezeu ÅŸi, cum spune Scriptura, uneori conÅŸtiinÅ£a ne liniÅŸteÅŸte, dar alteori ne acuză. Iar câteodată prezenÅ£a luminii ne face să vedem murdăria ÅŸi să devenim conÅŸtienÅ£i de întuneric. Dar cred că o falsă liniÅŸtire nu ne-ar mângâia cu adevărat. Este mai bine să privim realitatea în faÅ£ă, dar să nu fim niciodată confruntaÅ£i cu mânia lui Dumnezeu într-o asemenea măsură încât să ajungem să nu mai credem în dragostea Lui. Dacă frica noastră de Dumnezeu ajunge la un asemenea punct, înseamnă că ceea ce credem despre mînia lui Dumnezeu devine cumva o minciună diabolică. Uneori aceste minciuni pot fi prezentate sub forma unor jumătăÅ£i de adevăr, pentru că, da, e adevărat că Dumnezeu se mânie câteodată. Însă, pe de altă parte, El nu încetează niciodată să ne iubească. Sfântul Ioan Scărarul spune un cuvânt foarte pătrunzător: uneori minciuna diabolică apare atunci când suntem pe punctul de a păcătui iar diavolii ne ÅŸoptesc fără încetare cuvinte despre dragostea ÅŸi iertarea lui Dumnezeu. Un cuvânt foarte pătrunzător! Cu alte cuvinte, trebuie să fim tot timpul convinÅŸi de faptul că Dumnezeu ne iubeÅŸte la fel cum trebuie să fim convinÅŸi că Dumnezeu e Adevăr ÅŸi dacă ceva în mine e fals sau distorsionat, se va arăta în lumina Adevărului. Ar trebui să fim recunoscători pentru acest lucru în acelaÅŸi fel în care e mai bine să mergem la doctor când ne-am rănit decât să pretindem că nu avem nimic până când rana a ajuns să se cangreneze. DuhovniceÅŸte vorbind, bineînÅ£eles că Dumnezeu poate să vindece chiar ÅŸi „cangrenele”, dar e mai bine să nu lăsăm ca lucrurile să ajungă să fie atât de grave.

VreÅ£i să spuneÅ£i că sentimentul că Dumnezeu Se mânie pe noi e de fapt percepÅ£ia noastră, care e distorsionată?

Nu, cred că uneori e un semnal autentic de la Dumnezeu care ne avertizează că e nemulÅ£umit dintr-un anumit motiv ÅŸi ne provoacă conÅŸtiinÅ£a. Putem să ne rugăm, „Ajută-mă să-mi văd păcatele ca să mă pot pocăi”; „Iartă-mi păcatele, ÅŸi cele ÅŸtiute ÅŸi cele neÅŸtiute”. Ceea ce e distorsionat e sentimentul mâniei lui Dumnezeu care devine atât de puternic încât ajung să neg faptul că El mă iubeÅŸte. Niciodată nu ar trebui să ne lăsăm cuprinÅŸi de o asemenea deznădejde, ci ar trebui să avem tot timpul nădejde în dragostea Sa.

Interviu realizat de Bogdan Grecu
Text © Sister Magdalen