Ce înseamnă pentru Biserică sărbătoarea Cincizecimii?

La Cincizecime s‑a vădit și s‑a instituit în istorie Biserica. Însă Biserica a existat dintotdeauna, mai înainte de întemeierea lumii, în sânul Sfintei Treimi. Biserica era comuniunea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, care era o părtășie la firea dumnezeiască, dar și la energia care purcede din esența dumnezeiască. Această energie a harului Duhului Sfânt este cea care s‑a arătat la Cincizecime. Cincizecimea este ultimul mare praznic al Bisericii, atunci când adevărul „a fost dat sfinților, o dată pentru totdeauna”¹, și reprezintă plinirea lucrării de mântuire a lui Dumnezeu. Atunci când Domnul „S‑a suit la înălțime și a robit robime”², lui Dumnezeu Tatăl I‑a bineplăcut să vadă firea omenească așa cum o concepuse și o rânduise să se împărtășească de slava Lui mai înainte de facerea lumii. Astfel, bineplăcându‑I lucrarea de mântuire a lumii săvârșită de Fiul Său, Dumnezeu Tatăl a așezat firea omenească a lui Hristos de‑a dreapta Sa și a revărsat precum ploaia pe pământ darurile Duhului Sfânt drept mărturie a împăcării omului cu Dumnezeu, drept mărturie a faptului că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, Plinitorul iconomiei mântuirii noastre. Mai mult, Duhul Sfânt a fost trimis în lume ca să rămână în Biserică până la sfârșitul veacurilor și să‑i călăuzească pe credincioși „la tot adevărul”³, adică să tămăduiască și să întărească firea omenească, astfel încât să poată purta plinătatea iubirii lui Hristos. De atunci, scopul vieții creștine este dobândirea darului Duhului Sfânt, căci omul poate fi mădular al Bisericii numai atunci când a agonisit un dar al Duhului Sfânt, prin care este strâns legat de celelalte mădulare și se face părtaș la comuniunea sfinților din ceruri.

Stăruința în rugăciune, „împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus, și cu frații Lui” (Fapte 1, 14), are o însemnătate în actul pogorârii Duhului Sfânt?

Toate marile descoperiri ale lui Dumnezeu și toate evenimentele mari din istoria sfântă a legăturii Lui cu omul au fost precedate de petrecerea robilor lui Dumnezeu într‑o îndelungată și sfântă isihie în prezența Celui Preaînalt. De pildă, în Vechiul Testament, Prorocul Ilie a mers vreme de patruzeci de zile, din Galileea la Muntele Horeb, stăpânit de un singur gând, și anume de dorința de a pătrunde în prezența lui Dumnezeu, iar rugăciunea lui a făcut să se pogoare din cer vijelie, cutremur, foc și în cele din urmă adierea de vânt lin în care era Dumnezeu. În Noul Testament, Sfânta Fecioară a primit bunavestire a Arhanghelului după mulți ani de viețuire isihastă în Sfânta Sfintelor. După Învierea și Înălțarea Domnului, „stă-ruința în rugăciune” a fost împlinirea poruncii lui Hristos, care le‑a spus ucenicilor: „şedeți în cetate până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus”⁴, adică până ce vor primi făgăduința Tatălui şi a Duhul Sfânt.

Care este legătura dintre rugăciune, Biserică și Cincizecime?

După cum am spus deja, rugăciunea precede întotdeauna marile evenimente ale Descoperirii din istoria sfântă. Toate marile evenimente din viața Domnului, ca de pildă Schimbarea la Față pe Muntele Tabor, au foste precedate de rugăciune. Firește, rugăciunea lui Hristos nu a fost o rugăciune de cerere pentru propriile Sale nevoi: fiind Dumnezeu, El nu avea tre-buință de nimic. Rugăciunea Lui a fost în primul rând o neprihănită aducere de mulțumită Tatălui, cu care era pururea unit; și în al doilea rând o cerere pentru folosul și mântuirea celor care Îl urmau. De asemenea, Domnul S‑a rugat ca să ne dea nouă pildă: dacă vrem să ne apropiem de Dumnezeu, trebuie să ne rugăm ca mădulare ale Bisericii și apoi Dumnezeu Își va vădi prezența în viața noastră. Cincizecimea a fost și ea precedată de rugăciune. Duhul Sfânt S‑a pogorât ca să întemeieze Biserica în timp, până la sfârșitul veacurilor. De atunci, rugăciunea este lucrarea mădularelor Trupului lui Hristos, prin care ele rămân într‑o legătură neîntreruptă cu harul Duhului Sfânt și fac ca Duhul Sfânt să Se pogoare neîncetat în viața Bisericii, până la sfârșitul veacurilor. Trăim acest fenomen îndeosebi în Sfânta Liturghie, unde toate se săvârșesc având ca temelie cuvintele Domnului și prin chemarea Sfântului Duh. Așa cum i‑a spus Sfântul Apostol Pavel lui Timotei, toate „se sfințesc prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune”⁵, iar acest model este valabil și în viața de zi cu zi a credincioșilor: la vreme de nevoie, ei se întemeiază pe poruncile Domnului și cheamă Duhul Sfânt să vină și să facă din nou lucrător cuvântul lui Hristos în viața lor.

Care este rolul Duhului Sfânt în viața Bisericii și a creștinilor de astăzi?

Fiind Cel ce a întemeiat Biserica la Cincizecime, Duhul Sfânt continuă să întărească Biserica lui Dumnezeu în inima fiecărui om care crede în cuvântul lui Hristos și păzește poruncile Lui. „Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi?”⁶, zice Apostolul. Astfel, rolul Duhului Sfânt este să zugrăvească chipul lui Hristos și să Îi gătească sălaș în inima fiecărui creștin, pentru ca Hristos „să sălășluiască prin credință”⁷ în inimile credincioșilor.

Sfântul Simeon Noul Teolog amintea de faptul că ascetul, pornit pe calea desă-vârșirii, ştie când se află sub purtarea de grijă a Duhului Sfânt. Același lucru este valabil și pentru creștinii din lume?

Nu este cu putință să purtăm înlăuntrul nostru darul Duhului Sfânt fără să fim conștienți de aceasta. În alt loc, Sfântul Simeon Noul Teolog spune că, precum femeia care a zămislit știe, după mișcările pruncului, că poartă în pântece o nouă viață, la fel și cel ce zămislește Duhul Sfânt știe că poartă în el harul lui Dumnezeu. Sfânta Elisabeta a trăit aceasta atunci când s‑a apropiat de ea Sfânta Fecioară: auzindu‑i glasul, Sfântul Ioan Botezătorul a săltat în pântecele maicii sale și Elisabeta s‑a umplut de recunoștință și de harul care sălășluia în inima Maicii Domnului după Bunavestire.⁸ O dată ce s‑a statornicit înlăuntrul său darul harului dumnezeiesc, omul este ocrotit, deoarece mintea, inima și toate simțurile sale sunt stăpânite de o singură grijă: cum să rămână credincioase Dătătorului darului, adică lui Hristos, și să nu stăvilească în niciun fel petrecerea Lui înlăuntrul omului. De aceea, pentru a păstra acest dar, adevărații ucenici ai lui Hristos merg până la a se urî pe sine sau, mai degrabă, până la a urî tot ce se împotrivește în ei supunerii desăvârșite față de mișcările Duhului lui Dumnezeu, care sălășluiește înlăuntrul lor.

Mai mult, trebuie să știm că Evanghelia și poruncile lui Dumnezeu au fost date pentru toți oamenii. Atunci când vorbim de monahism, vorbim despre creștinism în general. Forma exterioară este diferită, pentru că viața monahală este rânduită din punct de vedere practic în așa fel încât să înlesnească dobândirea Duhului Sfânt. Totuși, principiile care se aplică monahismului sunt valabile și adevărate pentru toți creștinii. Au existat mireni care au primit darul Duhului Sfânt întocmai ca și monahii. Viața duhovnicească este mai lesnicioasă pentru călugări, întrucât ei viețuiesc într‑o obște împreună cu alți frați, având același gând și aceeași dorință, și așteptând într‑un cuget făgă-duința Tatălui.

A consemnat preotul Alexandru Ojică