Maica Magdalena: A-ți căuta calea cu sinceritate față de Dumnezeu

Unii tineri au o anumită frică de a se căsători. Nu știu care e situația în alte țări, dar unii români care au în jur de 30 de ani își aduc aminte cum se chinuiau părinții lor să aibă grijă de ei datorită lipsurilor din ultimii ani ai dictaturii comuniste și, aproape într-un mod inconștient, au luat hotărârea că nu-și vor întemeia o familie și nu vor avea copii înainte de a-și face o situație. Åži astfel au trecut ani întregi și mulți dintre ei sunt încă singuri, iar unii chiar cochetează cu ideea de a merge la mănăstire. Poate fi o soluție să trăiască singuri sau ar trebui să intre în mănăstire?

Cred că hotărârea de a intra în mănăstire nu e o decizie pe care o iei „în lipsă de ceva mai bun”, adică „din moment ce n-am găsit altceva mai bun, o să merg la mănăstire”. Orice om care are o chemare veritabilă pentru monahism știe și simte lăuntric că nu dorește nimic altceva decât să intre în mănăstire. Dacă ne uităm la slujba ortodoxă de tundere în monahism vedem că ea menționează patru voturi monahale care, cel puțin atunci când sunt privite din exterior, par să implice o anumită jertfă. Bineînțeles, e un act pe care-l faci din toată inima, încât de fapt nu-i nicio jertfă, dar dacă ne oprim doar asupra cuvintelor, pare o jertfă: să nu ai banii tăi; ascultarea - să renunți la voia proprie; lipsa relațiilor conjugale (castitatea); și statornicia - să rămâi toată viața în același loc. Dar în afară de aceste voturi, care de fapt au un conținut pozitiv, cred că de șapte sau de opt ori apare întrebarea: „Ai venit aici de bună voie?” „De ce ai venit aici?” - „Pentru că doresc o viață ascetică.” „Te-a forțat cineva să vii?” - „Nu părinte.” Foarfecele pentru tundere e pus pe Evanghelie, iar preotul care face slujba îi spune candidatului: „Dă-mi foarfecele.” Apoi preotul pune foarfecele înapoi pe Evenghelie și spune din nou „Dă-mi foarfecele”. De trei ori. Cu alte cuvinte, intrarea în monahism e de bună voie. E aproape opusul a ceea ce se întâmplă la hirotonie, la care candidatul la preoție este „târât” la altar ca să fie clar că hirotonia nu e ambiția lui, ci voia Bisericii, a poporului și a episcopului și că el acceptă acest lucru ca pe voia lui Dumnezeu, ca pe o formă de slujire. Un pelerin a mers odată la un duhovnic din Rusia și l-a întrebat: „Părinte, îmi recomandați să intru în monahism?” El a spus „Nu”. „Ce vreți să spuneți? Nu credeți că monahismul e o cale bună?” Iar el a răspuns: „Ba da, am trăit eu însumi în mănăstire timp de 40 de ani. Dar dacă ai fi chemat să fii călugăr, ai bate deja la ușă de trei zile cerând să fii lăsat să intri.” Åži cred că dacă nu ai acest fel de - aș îndrăzni să spun - entuziasm, atunci nu ai nici râvnă, nici inspirație suficientă pentru viața monahală. Dacă cineva a ales să trăiască singur, e alegerea sa. Dacă cineva e singur pentru că încă nu și-a găsit nici chemarea spre monahism, nici o persoană cu care să-și împartă viața, atunci e o chestiune de răbdare și rugăciune: „Arată-mi calea pe care voi merge” și/sau „Găsește-mi pe cineva împreună cu care să Te pot sluji și să întemeiez o familie creștină.”

Duhovnicii spun adeseori: e ok să trăiești singur, dar omul singur își face voia cam tot timpul pentru că are stilul său de viață, tabieturile lui, n-are nici o familie care să-l „deranjeze”, nici pe cineva de care să facă ascultare 24 de ore pe zi. Åži astfel pot crește în tine anumite patimi care chiar te pot stăpâni fără ca măcar să-ți dai seama.

Sunt de acord, în sensul că e mai bine să trăiești dragostea într-o anumită formă de comunitate, fie că e vorba de viața de familie sau de viața de obște în mănăstire. Chiar și pustnicii sunt sfătuiți să înceapă cu viața de obște înainte de a se retrage în pustie. Dacă trăiești singur nu-ți poți da seama că ești arțăgos sau lipsit de răbdare sau obișnuit să faci doar propria ta voie în asemenea măsură încât anumite obiceiuri ale celuilalt te-ar scoate din sărite. De aceea imaginea prin care se descrie uneori viața în comunitate este cea a unor pietre ascuțite care-și netezesc colțurile frecându-se una de alta. Åži, fără discuție, cei singuri sunt supuși acestui risc, dar câteodată nu ai de ales. Dacă trăiești singur, atunci trebuie să fii atent în permanență la acest egoism. De asemenea, pentru că ai mai mult timp și energie și posibilitatea de a te implica în diverse activități, ai putea să fii util în parohie într-un fel în care părinții ocupați cu creșterea copiilor nu o pot face și să-ți oferi timpul și energia pentru a-i ajuta pe cei mai ocupați decât tine. De exemplu, uneori le sugerez celor singuri să se ofere să stea cu copiii mici pentru ca părinții acestora să poată merge la slujbe; sau să se implice în organizarea de care fiecare parohie are nevoie, etc. De aseemenea își pot oferi timpul pentru a face muncă voluntară în comunitate.

Însă câteodată cei singuri se simt obosiți de-a trăi și de-a se simți singuri și nu găsesc energie pentru a se implica în viața parohiei. Există vreo cale de ieșire?

Cred că atunci când simțim lipsa inspirației, trebuie să ne rugăm să ieșim din această stare. Patima trândăviei sau a plictiselii (akediei) îi poate ataca și pe cei care au familie, care au copii, pe monahi sau pe monahii: lipsa râvnei de a-i ajuta pe alții și așa mai departe. Trebuie să luptăm împotriva ei prin rugăciune, iar uneori trebuie să luptăm începând o activitate folositoare altora chiar dacă nu avem niciun chef de așa ceva sau nu ne simțim deloc motivați. Acest lucru se poate întâmpla și în mănăstire și în familie: te simți frânt și nu ai chef să faci mâncare copiilor, dar începi totuși să pregătești ceva, fără dragoste, și dragostea vine pe parcurs; sau te simți foarte obosit ca să te scoli să mergi la priveghere sau să primești pelerinii dar o faci, indiferent de ceea ce simți, și dragostea vine; uneori din exterior spre interior.

Deci, e cumva un act de voință...

Uneori da!

Dar nu e vorba aici de ipocrizie, din moment ce faci ceea ce nu simți?

Ai putea-o numi ipocrizie, în sensul că nu ești întru totul sincer. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că o anumită formă de ipocrizie, chiar de neadevăr, e necesară în viața creștină. Dacă aș fi tot timpul sincer, mi-aș manifesta oare dezgustul față de cineva de fiecare dată când simt acest lucru? Nu, nu o fac, ci zâmbesc, îmi manifest dragostea. Cel puțin o parte din mine, fața mea, e iubitoare într-o anumită măsură, chiar dacă inima nu iubește îndeajuns. Dacă n-aș face așa, i-aș forța pe ceilalți să-mi suporte patimile de dragul așa numitei sincerități. Mai bine să fiu împărțit în două decât să fiu întru totul rău.

Dar nu există cumva riscul ca acest lucru să se transforme într-un fel de politețe rece și distantă: un zâmbet și o vorbă bună pentru fiecare, mesajul fiind, de fapt: „Nu vreau să am de-a face cu tine, nici cu necazurile tale, dar zâmbesc, vorbesc frumos... și astfel am o atitudine iubitoare.”

E clar că dragostea aceasta nu e decât de suprafață și acest lucrul ar trebui să reprezinte o problemă de conștiință, de rugăciune și de spovedanie. Dar e totuși mai bine ca această dragoste de suprafață să pătrundă mai în adânc decât ca indiferența dinăuntru să iasă și să se reflecte până și pe chip, căci asta i-ar putea răni și mai mult pe cei din jur.

Deci trebuie să lucrăm la integrarea acestei dragoste de suprafață...

Da!

Spuneați că în starea de descurajare și oboseală, soluția este să te rogi și în rugăciune să prinzi putere. Dar câteodată oamenii sunt obosiți până și să se roage... Această oboseală îi face să-L perceapă pe Dumnezeu ca pe un supraveghetor care le urmărește fiecare mișcare... Åži nu le vine deloc să se roage unui asemenea Dumnezeu. Le vine să se revolte și să-i spună lui Dumnezeu: „Privește! Mă războiesc cu Tine! Te ignor și pe Tine, ignor și cuvintele Tale!”

Nu prea putem să fugim de Dumnezeu pretinzând că ne-am supărat pe El. Ar fi mai bine să-l înfruntăm pe Dumnezeu în rugăciune, chiar dacă ea începe cam așa: „Doamne, vezi cât de puțin vreau să mă rog Å¢ie, dar chiar și-așa, ai milă de mine. Doamne, iartă-mi împietrirea inimii!” Sau chiar mai mult, din moment ce-ai folosit cuvântul „revoltă”, cel puțin să ne revoltăm într-un mod care-I permite lui Dumnezeu să spună și El ceva, să nu ne plângem doar împotriva Lui fără să-i dăm șansa să se apere. Astfel, ne putem ruga în cuvintele Psalmilor: „Doamne, de ce ești atât de departe de mine? Doamne, de ce numai păcătoșilor le merge bine în viață? Doamne, de ce m-ai părăsit? Doamne, de ce mi-e inima atât de tulburată?” Să-i dăm lui Dumnezeu șansa să ne mângâie și să ne răspundă.

Deci, e bine să-l luăm la întrebări pe Dumnezeu?

E puțin riscant să răspundem „da” și să încurajăm acest lucru. Într-o relație veritabilă cu Dumnezeu, întrebările ar trebui să apară firesc. Acei care-L cunosc bine pe Dumnezeu, dobândesc încredere în Pronia Sa, indiferent de ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă. Să spunem deci că e mai bine să-l luăm la întrebări pe Dumnezeu decât să-l izgonim din viața noastră.

Dar cum ne privește El în aceste momente? Câteodată avem senzația că se mânie pe noi, că ne privește într-un fel cu care n-am vrea s-avem de-a face...

Da, nu ne simțim tot timpul în largul nostru cu Dumnezeu și, cum spune Scriptura, uneori conștiința ne liniștește, dar alteori ne acuză. Iar câteodată prezența luminii ne face să vedem murdăria și să devenim conștienți de întuneric. Dar cred că o falsă liniștire nu ne-ar mângâia cu adevărat. Este mai bine să privim realitatea în față, dar să nu fim niciodată confruntați cu mânia lui Dumnezeu într-o asemenea măsură încât să ajungem să nu mai credem în dragostea Lui. Dacă frica noastră de Dumnezeu ajunge la un asemenea punct, înseamnă că ceea ce credem despre mînia lui Dumnezeu devine cumva o minciună diabolică. Uneori aceste minciuni pot fi prezentate sub forma unor jumătăți de adevăr, pentru că, da, e adevărat că Dumnezeu se mânie câteodată. Însă, pe de altă parte, El nu încetează niciodată să ne iubească. Sfântul Ioan Scărarul spune un cuvânt foarte pătrunzător: uneori minciuna diabolică apare atunci când suntem pe punctul de a păcătui iar diavolii ne șoptesc fără încetare cuvinte despre dragostea și iertarea lui Dumnezeu. Un cuvânt foarte pătrunzător! Cu alte cuvinte, trebuie să fim tot timpul convinși de faptul că Dumnezeu ne iubește la fel cum trebuie să fim convinși că Dumnezeu e Adevăr și dacă ceva în mine e fals sau distorsionat, se va arăta în lumina Adevărului. Ar trebui să fim recunoscători pentru acest lucru în același fel în care e mai bine să mergem la doctor când ne-am rănit decât să pretindem că nu avem nimic până când rana a ajuns să se cangreneze. Duhovnicește vorbind, bineînțeles că Dumnezeu poate să vindece chiar și „cangrenele”, dar e mai bine să nu lăsăm ca lucrurile să ajungă să fie atât de grave.

Vreți să spuneți că sentimentul că Dumnezeu Se mânie pe noi e de fapt percepția noastră, care e distorsionată?

Nu, cred că uneori e un semnal autentic de la Dumnezeu care ne avertizează că e nemulțumit dintr-un anumit motiv și ne provoacă conștiința. Putem să ne rugăm, „Ajută-mă să-mi văd păcatele ca să mă pot pocăi”; „Iartă-mi păcatele, și cele știute și cele neștiute”. Ceea ce e distorsionat e sentimentul mâniei lui Dumnezeu care devine atât de puternic încât ajung să neg faptul că El mă iubește. Niciodată nu ar trebui să ne lăsăm cuprinși de o asemenea deznădejde, ci ar trebui să avem tot timpul nădejde în dragostea Sa.

Interviu realizat de Bogdan Grecu
Text © Sister Magdalen