Maica Magdalena, tocmai s-a încheiat această întâlnire a tinerilor, în Dublin, cu tema „Tânărul creștin astăzi”. Am vorbit despre diferite aspecte ale vieții unui tânăr în Biserică, începând din copilărie până la maturitate. Credeți că e important pentru tineri să facă parte din Biserică?

Biserica Ortodoxă consideră că fiecare persoană din Biserică este un membru deplin al ei, indiferent de vârstă. Tinerii nu sunt viitorul Bisericii; ei sunt în Biserică acum. Contribuie cu ceva și când sunt mici, chiar înainte de a începe să meargă, la fel cum, pe de altă parte, primesc ceva de la Biserică de la o vârstă foarte fragedă. Odată ce o persoană a fost botezată, prezența ei la Liturghie e o componentă esențială a Liturghiei. Ceva nu merge atunci când nu participă toți membrii unei comunități la rugăciunea comună. Singurii care sunt scuzați sunt cei care, cum spune Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, nu sunt prezenți „din binecuvântate pricini”. Într-un cuvânt, răspunsul la întrebare este „da”.

Dar ce să facem cu acei copii care fac harababură în timpul slujbelor, aleargă, țipă? Trebuie să-i ținem deoparte sau să avem o cameră specială pentru familiile cu copii, în care ei să stea până la momentul Împărtășaniei?

Cred că Liturghia este pentru toată lumea și nu cred că e o idee bună să avem Liturghii speciale pentru copii. Liturghia este pentru toți cei botezați, indiferent de capacitățile sau deficiențele pe care ei le-ar avea. Liturghia este pentru om în totalitatea lui, deci dacă cineva este, de exemplu, surd, el nu aude nimic, însă poate să vadă, să simtă mirosul, să guste, să atingă.

Copiii nu pot să înțeleagă tot ce se spune și să urmărească cu mintea întreaga Liturghie, dar pot beneficia de prezența în biserică și percepe lucrurile altfel decât prin intelectul încă nedezvoltat și n-ar trebui să-i lipsim de acest lucru. Pe de altă parte, nu ar trebui să sacrificăm în general rugăciunea tuturor din cauza celor gălăgioși, deci e normal să le cerem părinților să-i scoată pe copii afară atunci când fac gălăgie și să-i aducă înapoi după ce s-au liniștit; la fel, le cerem să nu-i oblige pe copiii mici care sunt neastâmpărați să stea locului timp de trei ore.

Uneori în mănăstirea noastră familiile cu copii vin ceva mai târziu la biserică. Cred că în fiecare parohie ar trebui să se stabilească o anumită practică. Dacă întreaga comunitate a căzut de acord asupra ei, atunci pot să se ajute unii pe alții la îngrijirea copiilor în așa fel încât părinții copiilor mai gălăgioși să nu fie nevoiți să piardă toate slujbele timp de ani întregi, iar toată lumea să fie împăcată cu ceea ce s-a hotărât a se face de comun acord, fie că e vorba de a-i accepta pe toți copiii în biserică, indiferent de cât sunt de gălăgioși, fie că e vorba de practica din mănăstirea noastră, de a-i ruga pe părinți să iasă afară cu ei. Avantajul acestei din urmă practici este că, odată ce copiii au crescut, părinții vor beneficia de ani întregi de slujbe în timpul cărora rugăciunea lor nu va mai fi întreruptă.

Credeți că e o idee bună să-i liniștim pe copii dându-le cărți de colorat sau desene de făcut în timpul Liturghiei, până la momentul când se împărtășesc?

Oamenii procedează în diferite feluri și n-aș vrea să stârnesc vreo controversă. Cunosc anumiți părinți care dau copiilor ceva de desenat, dar eu sunt adepta ideii de a avea o cărticică specială pe care să se uite: de exemplu, să conțină ilustrații ale unor icoane sau ale momentelor slujbei sau, dacă e o carte cu povestiri, să fie ceva din Biblie sau viețile sfinților. Atunci când desenează, copiii sunt activi într-un mod care nu e atât de liturgic; dacă citesc sau privesc, sunt activi într-un mod care nu le distrage prea mult atenția de la ceea ce se petrece în biserică. Aceasta este părerea mea, nu i-aș da unui copil ceva de desenat.

Trecând acum la vârsta mai problematică a adolescenței... Nu e tot timpul ușor să-i aduci pe adolescenți în Biserică. Părinții simt lucrul acesta, dar nu numai ei, ci și unii tineri din Biserică de 20 sau 30 de ani care au trecut ei înșiși prin aceste dificultăți, le-au depășit și acum lucrează cu adolescenții. Se simt oarecum neajutorați atunci când încearcă să îi facă pe adolescenți să înteleagă că e important să fie în Biserică, să facă parte din Trupul lui Hristos. Cunoașteți vreo portiță spre sufletele lor pe care să putem încerca a o deschide cu delicatețe?

Cred că problema ar trebui abordată, măcar în parte, înainte ca aceste întrebari să apară. Eu discut cu copii de 10 sau 11 ani despre tentațiile adolescenței și despe ce înseamnă a nu avea chef să mergem la biserică, sau să ne spunem rugăciunile, dar totuși o facem. Cred de asemenea că e important ca la vârsta adolescenței să avem deja convingerea că venim la Hristos așa cum suntem. Nu ne punem o mască, nu ne pudrăm cu evlavie ca să venim la Hristos. Vreau să spun că lecții despre mersul la biserică ar trebui să dăm numai atunci când sămânța cade în pământ roditor. Dacă-i spui unui adolescent rebel care nu se consideră pe el însuși credincios că mersul la biserică e esențial pentru relația lui cu Dumnezeu, e posibil ca el să gândească: „Ei bine, dacă Dumnezeu e așa, atunci nu simt că sunt al Lui, așa că pot foarte bine să renunț total să-mi mai pese de El”. Uneori, în asemenea cazuri lucrul cel mai important este să-l asiguri încă o dată pe copil că este iubit, că face parte din Biserică, că poate să se roage sincer așa cum e el, că rugăciunea lui este primită de către Dumnezeu și necesară lumii.

Uneori le spun copiilor: „Există momente în care nu avem chef să mergem la Biserică și totuși mergem și spunem: „Of Doamne, așa de tare mă plictisesc la biserică, dar să știi că eu chiar vreau să Te cunosc” și alte asemenea lucruri, pentru ca ei să simtă că pot să fie ei înșiși, chiar dacă nu-s evlavia întruchipată. Åži asta pentru că uneori adulții și chiar profesorii de religie sau responsabilii cu cateheza au în cap o imagine a adolescentului ideal în care ar vrea să-i transforme pe toți adolescenții „ne-ideali” cu care au de-a face. Åži astfel chestiunea identității personale devine un obstacol în calea credinței, pe când ea ar trebui să fie prezentată ca ceva ce se dezvoltă prin credință; aceasta este abordarea pe care o încerc cu adolescenții. Bineînțeles, eu nu-i întâlnesc pe cei care nu vin la biserică, dar îi încurajez pe cei care sunt în contact cu ei să-i îndemne, dar să nu-i forțeze. Este chiar mai bine să aștepți ani întregi să vină ei din proprie inițiativă, pentru că dacă sunt forțați e posibil ca să vină cu inima și mai încătușată sau să găsescă și mai multe motive de a-și justifica absența și apoi, de îndată ce devin independenți - de exemplu când merg la universitate în alt oraș - să renunțe total și definitiv să mai meargă la biserică.

Uneori întâlnim adolescenți care spun: „Åžtiu că Dumnezeu mă iubește pentru că Dumnezeu e un băiat de treabă, dar a merge la biserică n-are niciun haz, mai bine fac altceva”.

Da, sunt confruntată cu acest lucru și cu ideea că a merge la biserică e plictisitor. Åži spun „Da, e plictisitor dacă nu te rogi. Dacă te rogi, fie și cu propriile tale cuvinte, atunci devine interesant căci rugăciunea ta e unică, nimeni altcineva nu poate trăi ceea ce tu trăiești în acel moment; așa cum e plictisitor să mănânci dacă o faci fără poftă și e plictisitor să ieși cu prietenii dacă ți-e inima împietrită”. Deci spun că trebuie să mă cercetez pe mine însumi și să mă întreb dacă nu cumva mi-am pierdut setea duhovnicească, dacă nu cumva asta e o lipsă și nicidecum un semn de împlinire și emancipare, ci un indiciu că dimensiunea mea duhovnicească e dezactivată.

Alt motiv pe care îl invocă tinerii pentru a nu merge la biserică este că mereu li se spune „Nu fă asta, nu fă aia”, în timp ce-i atât de atrăgător să mergi la concerte, să încerci droguri, să-ți explorezi sexualitatea. „Trebuie să-ți trăiești viața, să te bucuri de ea, iar Biserica nu face altceva decât să-ți stea în cale”, spun ei.

Da, mă confrunt și cu acest aspect și, din nou, cred că e una din acele situații unde paza bună trece primejdia rea sau, altfel spus, mai degrabă să previi decât să fii nevoit să vindeci: Cum s-a trăit credința acasă, în familie? Care a fost felul în care au experimentat divertismentul începând din copilărie? Cum a abordat profesorul de religie cu copiii tema „a se distra”? Cum li s-au prezentat aspectele morale? Pentru că cel mai important mesaj al creștinismului este unul pozitiv și a interzice copiilor anumite distracții dăunătoare nu le va întări relația pe care o au cu Dumnezeu, ba chiar ar putea s-o slăbească. Din rațiuni pastorale sau, să spunem, prin iconomie, sunt situații când e mai bine să nu-l împiedici pe un copil să experimenteze ceva dăunător, pentru a-i da posibilitatea să-și exercite propria libertate și, în același timp, să continui să te rogi. Bineînțeles, acesta e un lucru destul de riscant, dar la fel de riscant e să-L prezinți pe Hristos ca pe un polițist.

În ceea ce privește lucrurile periculoase, ca și promiscuitatea sau drogurile sau participarea la ritualurile dintr-o moschee, experiența altora e cea care ne dovedește cât de periculoase sunt. Chiar ai nevoie să sari tu însuți în foc ca să-ți dai singur seama că te arde? Dar, o spun din nou, e mai ușor să explici aceste pericole înainte ca să fie copilul tentat de a le face. Le explic copiilor de 11 ani riscurile pe care le implică relațiile cu sexul opus. Le povestesc celor de 10 ani despre diferitele religii, le explic că libertatea personală înseamnă a-ți apăra convingerile și nicidecum a ceda la orice și că ești mai matur și mai independent dacă ai puterea să alegi și să spui „nu” prietenilor decât dacă pretinzi că ești matur stându-le împotrivă părinților și făcând ceea ce vor prietenii ca să le faci pe plac și să fii „cool” în ochii lor. Acesta nu e un semn de maturitate. Dar, din nou, aceste lucruri trebuie spuse înainte ca tentațiile să-i împresoare pe copii. Odată ce sunt prinși sau se simt prinși în hățișurile unei relații, e dificil...

Puteți să ne spuneți cum să vorbim tinerilor despre căsătorie, mai ales despre a trăi în curăție înainte de căsătorie?

Este foarte important să prezentăm dragostea conjugală dintr-o perspectivă pozitivă și ortodoxă. Prin căsătorie sunt unite două persoane în totalitatea lor, iar „lipiciul” relației trupești este atât de puternic încât cei doi devin „un singur trup”. Pun totul în comun. Aceasta implică o relație unică și nu un șir de relații, ci un angajament pentru toată viața, până și în dificultățile care pot apărea în drum. Altfel, a intra cu bună știință într-o relație temporară și a merge până la capăt în ceea ce privește partea fizică e ca și cum ai face un foc în mijlocul camerei și nu la locul său, în șemineu. Sfinții Părinții ortodocși, spre deosebire de Fericitul Augustin, susțin că relația trupească în cadrul căsătoriei nu are ca scop doar nașterea de prunci (la urma urmei, ea nu duce întotdeauna la zămislire, iar unele cupluri nu au copii), ci și că servește la consolidarea unității cuplului. Dar asta nu înseamnă că doi tineri necăsătoriți pot avea relații sexuale doar pentru că amândoi vor acest lucru.

Dar ar putea să spună, așa ca și majoritatea oamenilor care cred în valori umaniste: „ne-am promis unul altuia că o să ne petrecem întreaga viață împreună, că o să fim fideli unul altuia. Ce nevoie mai avem să ne căsătorim în biserică"?

Din felul în care Mântuitorul Însusi, și mai apoi Sfântul Pavel au vorbit despre relația trupească, reiese clar că ea unește două vieți într-una singură, deci a te angaja în acest fel de relație cu o singură persoană este, bineînțeles, chiar fără căsătorie, mai puțin periculos decât a avea mai mulți parteneri. Pentru că dacă, așa cum se spune, „te culci cu tot satul” („sleep around” în textul original, varianta englezească a expresiei românești.), devii un singur trup cu mai multe persoane și atunci te dez-integrezi, îti perzi integritatea. E bine să explicăm castitatea în sensul de integritate, așa cum o exprimă cuvintele care îi corespund în rusă și greacă: țelomudrie, sophrosyne, întreagă cugetare. Relativ vorbind, e mai puțin periculos să fii angajat în a-ți împărți viața întreagă cu o singură persoană, chiar fără să te căsătorești.

Dar Biserica privește căsătoria nu doar ca pe un angajament uman ci o consideră o taină și, din nou, trebuie să privim și să vorbim despre această taină în mod ortodox și nu în felul în care o face creștinismul apusean: nu e doar un angajament al soților pe care Dumnezeu îl binecuvântează, ci e o unire a soților făcută de Însusi Dumnezeu. Mântuitorul a spus: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”, iar singurul fel în care soții sunt uniți de Dumnezeu este prin taina cununiei. În felul acesta, viitorii copii îsi încep viața sub binecuvântarea lui Dumnezeu și nu într-un fel care-i lipsește de acest har. Așadar, niciun cuplu de tineri n-ar trebui să se joace cu viețile lor și să creadă că se pot descurca fără Dumnezeu și, mult mai important, nu au dreptul să-l lipsească pe copil de binecuvântarea de a-și începe viața din părinți încununati de harul lui Dumnezeu.

Da, în cazul unui cuplu de tineri care vor să trăiască împreună și să aibă copii. Dar astăzi există destule cupluri care nu vor să aibă copii și care pot spune: „Dacă lipsim pe cineva de harul pe care spuneți că-l dă Biserica, atunci ne lipsim doar pe noi înșine. Åži avem libertatea de-a o face.”

Aș prefera să nu vorbesc despre contracepție și tot ceea ce e legat de ea. Cei care merg pe drumul pe care tocmai l-ai descris sunt ca acei oameni care neagă că ar fi bolnavi și refuză liniștiți medicamentul. Nu putem să-i forțăm să se căsătorească în Biserică, dar ei cu adevărat renunță cu o nonșalanță uimitoare la un aspect esențial. Åži singurul lucru la care mă pot gândi pentru a împiedica asemenea situații este ca noi, în Biserică, să cunoaștem și să transmitem învățătura corectă despre căsătorie și să dăm exemple bune de căsnicii fericite.

Pe de altă parte, există în Biserică oameni care privesc cununia religioasă ca un fel de „binecuvântare pentru sex”: înainte, abstinență totală, iar după, totul permis. Åži apoi, după cununie, partea trupească a relației dintre cei doi erupe ca un vulcan, ceea ce duce la un dezechilibru serios, chiar la despărțire...

Soluția nu stă nicidecum în a avea relații trupești înainte de căsătorie. Soluția constă în a te căsători într-un fel cu adevărat ortodox și în a avea o viață conjugală ortodoxă în care, chiar dacă există riscul patimii, se recurge din când în când la perioade de abstinență, la îndrumare duhovnicească, se trăiește o viață duhovnicească comună, ceea ce ar trebui să accentueze dragostea dintre soți și să diminueze potențialul distrugător al patimii. (Va urma)

Interviu realizat de Bogdan Grecu
Text © Sr Magdalen