A.O: Ne aflăm în plină perioadă de pandemie și ne pregătim să sărbătorim praznicul Înălțării Domnului într‑o manieră diferită: uniți în rugăciune, la distanţă însă de aproapele, pentru a‑l proteja. Care sunt învățăturile pe care un creștin le poate trage din această lecție?

T.B: Nu doar creștinii, ci toți oamenii afectați de această pandemie – și de reacția statelor lumii în numele protejării vieții – se simt fragili și trăiesc o stare de anxietate. Au mai existat în istorie molime, dar iată că în secolul 21, lăudat pentru toate progresele posibile, același tip de pericol generează, în premieră, un soi de „stop cardiac” planetar. Atât de mult am evoluat că nu mai acceptăm moartea, pe care am pus‑o, de fapt, într‑o carantină simbolică, de parcă aceste măsuri excepționale ne‑ar putea anula condiția oricum muritoare. Pentru creștini, șocul consecințelor covid‑19 este și mai intens, pentru că noi, prin credința în Domnul Iisus Hristos, nu socotim că miracolul vieții biologice se dizolvă în neant, ci se deschide, pe alt plan, spre viața veșnică. Din reacția guvernelor lumii vedem însă că ideologia dominantă – liberalismul globalist, hedonismul, consumismul, materialismul – absolutizează doar viața de aici. Cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc sau Împărăția lui Dumnezeu nu‑și mai găsesc reflexul obiectiv în existența noastră imediată. Niciodată creștinii nu au fost complet în lume, așa cum nu au fost nici dușmani ai lumii, pentru că, în pofida răului (adică a păcatului originar), natura rămâne creația, fundamental bună, a lui Dumnezeu. Sper ca după această criză – care va trece, așa cum tot ce‑i pământesc trece – să nu ni se accentueze anormal de mult sentimentul „exilului” terestru. Creștinii trebuie să se distingă prin seninătate, anduranță, răbdare și speranță. Dumnezeu ne‑a lăsat liberi, libertatea noastră e adesea baza alegerilor rele, dar există providența divină în toate, chiar și în cele mai cumplite episoade prin care specia noastră a trecut și va mai trece. Nu vedem totul acum, când totul ni se arată „în oglindă”, ca un soi de șaradă. Vom vedea pe deplin la timpul rânduit.

A.O: Într‑una din cărțile dumneavoastră, Fascinația Tradiției (Editura Lumea Credinței, București, 2017), aminteați chiar în introducere de „inteligența libertății, asceza intelectuală a savanteriei pioase și dorul de civilizație” (p. 7), pe care le‑ați trăit în anii de studii înainte de 1989. Cum se mai pot „vinde” în prezent tinerilor aceste noțiuni, când civizația europeană pare că își este sieși piedică și nu dătătoare de proiecte coerente cu vocația ei? 

T.B: Deși influențată de spiritul veacului, Biserica nu „vinde” un produs. Cum să „vinzi” mântuirea, adică izbăvirea de moarte și fericirea contemplativă, eternă, în fața luminii dumnezeiești fără de apus? Firește că fiecare generație are o chemare spre convertire. Mulți chemați, puțini aleși. Poate că, după comunism, Biserica noastră a crezut că toți vor fi creștini, mai buni, mai răi, într‑o societate relativ omogenă confesional. Nu este așa și cu atât mai puțin nu va fi așa. Mulți oameni nu acceptă credința pentru că impune exigențe spirituale, autolimitări, disciplină lăuntrică, studiu, flexibilitate intelectuală (acomodarea cu paradoxul). Cum speranța de viață a crescut și, din punct de vedere material, trăim mai bine ca oricând în trecut, iar religia științei și mitul progresului nesfârșit ocupă centrul imaginarului colectiv, e tot mai greu să mergi pe „calea cea strâmtă” și să accepți că Dumnezeu îți oferă totul, dar așteaptă de la tine o totală devoțiune. E bine să le vorbim tinerilor pe limba lor, a lumii (și a vieții) parțial digitalizate, limba comunicării permanente, a jocului și distracției. Dar Evanghelia lui Hristos nu se schimbă, oricât i‑am actualiza interpretarea. Evanghelia ne spune povestea lui Dumnezeu dinăuntrul naturii umane. Și ne cere să lăsăm patimile curente (etern umane, listate drept „păcate capitale”) pentru a câștiga ceva mai subtil, mai suav, transparent, inefabil, durabil și cu adevărat frumos, căci adevărat: vederea lui Dumnezeu. Cât despre civilizația europeană, ce să vă spun? De două secole, elitele sale intelectuale, când atee, când scientist‑pozitiviste, când nihiliste, când cinice, prevăd că drumul nostru istoric s‑a încheiat. De ce e atât de sumbru și pesimist continentul de unde s‑a răspândit global religia creștină? Pentru că, printr‑o secularizare excesivă, și‑a pierdut identitatea sufletească, deodată cu încrederea că are o misiune (deci un destin anume). Cum să ieși din depresia colectivă a acestui defetism sinucigaș fără să vindeci maladia, care e lipsa de credință în Dumnezeul cel Viu?

A.O: Medicul francez Guy Vallancien pleda pentru „umanismul numeric” al lui Homo Artificialis, iar Martin Spitzer denunța patologiile din epoca digitală. Poate creștinul de rând, dar și cel intelectual, să pledeze pentru o reașezare a vieții pe coordonate diferite, altele decât cele amintite? Cât de mult ne definește tehnologia în acest caz?

T.B: Știința și tehnologia sunt minuni ale creierului uman, care e cel mai complex „obiect” din universul fizic. Iată însă că ele nu pot controla o entitate nanometrică, „noul coronavirus”. Și nu pot multe altele. Știința adevărată sondează misterul creației divine, misterul divin însuși, doar pentru a‑și circumscrie propriile limite. Știința fără smerenia practic religioasă în fața infinității de taine pe care le include Universul creat de Dumnezeu e doar idolatrizarea raționalistă a unei cunoașteri non‑etice, fără detentă spirituală, care – de altfel – poate degenera în orori (bomba atomică sau perspectiva „post‑umanistă” a unui „om” bionic, cu piese de schimb care să‑l țină viu, în mod artificial, în infernul unei vieți terestre „fără sfârșit”). Cred așadar că adevărata cercetare științifică trebuie să aibă o etică, o metafizică, o detentă spirituală. Altfel aterizăm în distopie și pierdem condimentele minime ale bucuriei de a fi viu.

A.O: Tehnologizarea și digitalizarea, apărute ca forme fără fond, pot oferi copiilor o bună educație?  

T.B: Ambele sunt instrumente. Ce facem cu ele? Selectăm informația de calitate, educăm un caracter puternic și pe deplin uman, sau tocăm timpul, ca într‑o anticameră a morții „veșnice”? Potențialul lor e uriaș, contează mult însă educația umanist‑creștină clasică, pentru a nu uita de unde venim și de ce suntem construiți cu facultatea de a urmări scopuri raționale. Nu trebuie să urmăm pilda tragicomică a „ucenicului vrăjitor” din poezia lui Goethe: acela a furat „formula magică” a maestrului, care punea o mătură să care găleți cu apă, dar a „uitat” taman formula inversă, care să oprească această operațiune, aşa că s‑a ales cu casa inundată...

A.O: Care ar fi răspunsul unui creștin din zilele noastre la întrebarea: identitatea mea de creștin are loc în spațiul identitar european? 

T.B: Există ortodocși, catolici și protestanți practicanți în toată Europa. Ce‑ar fi să ne apropiem de ei, dincolo de străvechile și dureroasele fracturi interconfesionale (care au dus, cândva, la rușinoasele „războaie religioase”)? Cred că trebuie să ne cunoaștem unii pe alții, în toată Uniunea Europeană, să nu ne „rușinăm” cu identitatea noastră spirituală complexă, căci e aluatul civilizației noastre și chiar sursa (creștin‑democrată) a proiectului european din care facem parte astăzi. Dacă un creștin nu mai are loc în Europa de azi, Europa de mâine nu va mai exista, căci nicio civilizație nu se poate lipsi de ADN‑ul unei spiritualități. Pentru noi, acest cod genetic e revelația biblică, în splendidă sinteză cu dreptul roman și filozofia antică greacă. Avem de apărat acest patrimoniu, dacă vrem să subzistăm și să ne mai recunoaștem pe noi înșine în generațiile cărora le vom da viață.

Interviu realizat de Alexandru Ojică