Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe, cu glas de bucurie, „Hristos a înviat”. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea. 

Anii au trecut. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca sufletul său. Tocmai se pregătea de Sfânta Liturghie în Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul, cu mâinile tremurând, și dispăru în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare.

Sfânta Liturghie începu. Glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica, ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei, fiecare credincios se apropie să sărute Sfânta Evanghelie și să ia binecuvântarea părintelui. Printre aceștia se afla și omul nostru, căruia îi tremurau încă mâinile și ai cărui ochi umeziți de lacrimi păreau să se ferească de privirea părintelui.

Părintele îi strânse cu putere mâna și îi șopti: „Rămâneți să vorbim câteva clipe.”

Omul îi mulțumi și se retrase într‑un colț din biserică. După ce termină de salutat și de binecuvântat oamenii adunaţi împreună să împărtășească bucuria Învierii, se apropie de om și‑l întrebă cu blândețe: 

„Care îți este necazul, om drag?”

Hohote de plâns izbucniră la auzul cuvintelor acestea, pe care omul le primi ca o lovitură într‑o rană. Îl durea bunătatea cu care fusese întâmpinat. Îl dureau imaginile pe care le avea, atât de vii, în minte, din acea Noapte a Învierii. Îngână cu glasul gâtuit de emoție: 

„Părinte, cu mulți ani în urmă am venit în această biserică și am vrut să vă stric sărbătoarea. V‑am jignit, v‑am numit hoț, mincinos, viclean și în multe alte feluri. Acele clipe mi‑au rămas în minte și în inimă de atunci, însă astăzi m‑au durut mai mult decât oricând.”

„De ce astăzi?” întrebă părintele cu discreție.

„Pentru că astăzi, părinte, am venit să aprind o lumânare nu pentru o aduce acasă, ci pentru a o duce la mormântul soției mele.”

Părintele îl îmbrățișă și îi zise: 

„În noaptea aceasta nu mai există moarte și nici morți. Există doar lumina Învierii lui Hristos.”

Apoi îi oferi omului un ou roșu și îl îndemnă să ciocnească împreună.

„Hristos a înviat!”

„Adevărat a înviat!” răspunse omul încercând să schițeze un zâmbet. Zâmbet care, încet, încet, prindea contur. Pentru el începuse să se nască din nou speranța reîntâlnirii cu iubita lui soție, pe care o simțea acum bucurându‑se de lumina Învierii mult mai mult decât de lumina lumânării ținută cu grijă, ca să nu se stingă.

Se despărți recunoscător părintelui și cu pași repezi ieși din biserică. După puțină vreme pătrunse în cimitirul plin de lumina lumânărilor și ajunse în fața mormântului plin de trandafiri albi, înconjurând crucea pe care scria „Aici odihnește roaba lui Dumnezeu Anastasia”. Aseză cu sfială lumânarea pe care o adusese de la biserică, apoi îngenunche. Inima îi bătea cu putere și dorul i se revărsa șuvoi peste piatra care părea că prinde viață. 

„Anastasia, abia în această noapte sfântă am înțeles de ce preoții sunt niște hoți. În noaptea asta părintele mi‑a furat inima și a ascuns‑o în bucuria Învierii”, spuse Petru în șoaptă, de parcă ar fi vrut să îl audă doar Anastasia.

Se ridică după o îndelungată rugăciune și observă că în jurul său câteva morminte zăceau tăcute în întunericul nopții. Scoase din buzunar un mănunchi de lumânări și începu să le aprindă, una câte una, pe fiecare mormânt, rostind cu bucurie de fiecare dată „Hristos a înviat!” și așteptând parcă un răspuns de la sufletele cărora tocmai le dăruia lumină din lumina lui.