După săvârșirea Liturghiei din Ziua Ortodoxiei urmează o slujbă dedicată exclusiv Primei Duminici a Postului Mare²; este vorba de o schemă clasică de Ierurgie: Binecuvântarea mică, Rugăciunile Începătoare, Psalmul 74, Ectenia Mare cu trei cereri speciale, Trei Tropare, Apostolul, Evanghelia, Ectenia Întreită, Rugăciunea specifică, Prochimenul glasului al VII‑lea („Cine este Dumnezeu mare!”), Proclamarea solemnă a măreției dumnezeiești, Crezul, Urările de bine pentru conducătorii religioși și politici, Cântarea Sfântului Ambrozie al Mediolanului, cu sărutatul Sfintelor Icoane.

PSALMUL UNEI LITURGHII ANUALE ÎN CINSTEA LUI DUMNEZEU

În prolog (versetele 1‑2) se laudă minunile pe care Yahweh le‑a făcut poporului său: „…Îți vom aduce mărturie, Dumnezeule, (…) și vom chema Numele Tău”³; așadar, comunitatea simte nevoia de a mărturisi sau de a mulțumi⁴ și lăudași, concomitent, de a invoca Numele divin, adică pe Însuși Dumnezeu. Pentru care motiv? Pentru că „Dumnezeu judecă cu dreptate” (versetele 3‑8), în contextul în care se anunță intervenția eficientă a lui Yahweh, judecătorul păgânilor și al zeilor lor, de care Israel era oprimat (versetele 3‑9). Larga utilizare a motivelor cosmologice în limbaj teofanic (Ps. 17, 8; 67, 9) și profetic‑apocaliptic ne autorizează să vedem în poezie un sens mântuitor exprimat și din perspectivă moral‑eshatologică (Dn. 8, 19, 11, 27, 29, 35).

Apar două imagini deosebit de plastice și sugestive: cornul mândrilor și drojdia din cupa cu vin, din care vor bea toți păcătoșii pământului. Despre ce este vorba? Mândria nelegiuiților este simbolizată printr‑un corn care se ridica împotriva cerului, imagine asumată și de Israel, căci deseori a practicat cultele zeităților fertilității din Canaan; acestea aveau drept simbol taurul, animal puternic și viguros; deci cornul ne arată blasfemia și idolatria lui Israel (Ieș. 32, 34; 3 Reg. 12, 28‑30), a păgânilor și a lui non‑Israel (adică a necinstitorilor de icoane), căci boul era animalul reprezentativ al lui Baal‑Hadad, zeitatea supremă a panteonului canaanit⁵. În același timp, însă, Dumnezeu este „un corn de scăpare” (Ps. 17, 3). Textul masoretic traduce „nu vorbiți cu gâtul țeapăn, drept” (Targum, Aquila, Iuxta Hebraeos, Peșita) sau „nu înălțați fruntea voastră” sau „nu vorbiți împotriva Stâncii (Pietrei) cu nesimțire”, semn al lipsei smereniei (Ps. 74, 5)⁶.

Potirul are o origine arhaică și poate fi legat de ritualurile ordalice. El poate fi semnul comuniunii cu Dumnezeu, așa cum se petrece la Sfânta Liturghie, unde luăm „paharul mântuirii” (Ps. 115, 4) sau poate fi plin de venin, întrucât reprezintă paharul mâniei divine, care se varsă peste păcătoși. Tema ocupă un spațiu vast în literatura biblică: Iov 21, 20; Is. 51, 17‑22; Ier. 16, 7; 49, 12; Iez. 23, 31‑33 25, 15‑17; Ap. 16, 4 etc.⁷.

Toate aceste date istorice le interpretăm, conform Părinților, în cheie mistică, deoarece evidența este clară. După ce Noul Israel e ieșit din robia iconomahilor (care și‑au ridicat cornul ereziilor împotriva lui Dumnezeu), adică după încetarea luptei împotriva cinstirii sfintelor icoane, duse de împărații iconoclaști (Leon al III‑lea Isaurul (717‑741), Constantin Copronimul (741‑775), Leon al V‑lea Armenul (813‑821), Mihail al II‑lea (821‑829) şi Teofil (829‑842)), apoi după întoarcerea iconodulilor (Sfântul Nichifor Patriarhul (750‑829), Sfântul Teodor Studitul (759‑826))⁸, Dumnezeul celor vii (Ps. 74, 10; Mat. 22, 32) este lăudat „pentru că o cupă cu vin curat, plin de mirodenii, este în mâna Sa. A aplecat‑o într‑o parte și în alta, dar drojdia lui nu s‑a deșertat, şi vor bea toți păcătoșii pământului”⁹. Textul ne arată că omul se hrănește într‑un fel sau altul: duhovnicește, din conținutul mistic și real al lui Dumnezeu, sau diavolește, din lucrările și veninurile Șarpelui. Iar Postul cel Mare este timpul înmulțirii hranei celei dulci, „a vinului curat și plin de mirodenii”.

„APOSTOLUL. DIN FINALUL EPISTOLEI CĂTRE ROMANI CITIRE.”

Prin Prochimenul și Stihul lui ne uimim de înțelepciunea Părinților Bisericii care au compus Rânduiala Duminicii Ortodoxiei, căci au ales în mod inspirat un text care se potrivește pe deplin cu subiectul slujbei; versetele sunt din Psalmii 91 (13) și 63 (11): „Răsădiţi fiind în casa Domnului, în curţile Domnului Dumnezeului nostru vor înflori” şi „Veselise‑va cel drept de Domnul şi va nădăjdui întru Dânsul”.

Pericopa din Rom. 16, 16‑20¹⁰ arată grija ierarhilor Bisericii de a‑i păzi pe credincioși de cei care „fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit‑o” (Rom. 16, 17), lucru subliniat și într‑o cerere a Ecteniei Mari: „Pentru ca să caute cu ochi milostivi la sfânta Sa Biserică şi să o păzească pe ea nevătămată şi nebiruită de rătăciri şi de credinţe deşarte, şi cu pacea Sa să o îngrădească.”. Sfatul este ferm: „depărtaţi‑vă de ei” (Rom. 16, 17). Sfântul Pavel vorbește clar despre slujirea pe care un creștin este chemat să o săvârșească: ea are menirea de a fi îndreptată către „Domnul nostru Iisus Hristos”, (Rom. 16, 18; Filip. 2, 9‑11) și nu spre păcatul capital¹¹. Este de remarcat că aceste sfaturi pastorale, pe care Marele Pavel le‑a dat Bisericii din Roma, urmează după „îmbrățișările” personale (16, 1‑16; 21‑24) pe care  le‑a adresat creștinilor care s‑au distins în lucrarea evanghelizării.

Prin ascultarea poruncilor și înțelep-ciune, „Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana”, fapt care arată că puterea divină este mai mare decât lucrarea Răului, iar satana poate fi nimicit. Se poate observa corespondența dintre finalul Evangheliei de la Matei (Mat. 28, 18), unele părți finale din Scrierile biblice (Gal. 6, 18), Apocalipsa (22, 12) și epilogul din Romani. Binecuvântarea finală la care ne referimeste ca o îngrădire cu harul și cu puterea lui Dumnezeu împotriva celor care fac dezbinări: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi!”.

CĂUTAREA OII PIERDUTE ARATĂ DRAGOSTEA JERTFELNICĂ A LUI DUMNEZEU FAȚĂ DE ORICE OM

Începutul Evangheliei de la Matei (18, 10‑18) îi atenționează pe creștinii Bisericii Universale: să nu cumva „să disprețuiți pe vreunul din aceștia mici”, căci fiecare mădular al Trupului mistic este răspunzător de sănătatea sufletească a tuturor celorlalte membre. Pentru a ne face conștienți de modul dumnezeiescilogic de gândire și simțire, Mântuitorul alege exemplul jertfelniciei adevăratului Păstor care‑și pune viața pentru oile sale (Ioan 10, 11‑18). În rugăciunea pe care protosul o citește se folosește o comparație deosebit de plastică: pe Dumnezeu Îl doare răcirea și pierderea oricărui creștin, după cum noi oamenii suferim când ne lovim în lumina ochiului, de unde și îndemnul de a stărui în rugăciune pentru cel rătăcit¹².

A doua secvență a Pericopei ne enumeră etapele pe care pedagogia divino‑umană ni le prescrie în problema greșelilor de dogmă: spovedania este predica personalizată în care creștinul poate fi curățat de rănile păcatului. „De‑ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră‑l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău.”(Mat. 18, 15).

Al treilea moment evanghelic („Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri” – Mat. 18, 18) arată, pe de o parte, că decizia Bisericii de a exclude pe omul stăruitor în rău are continuitate și în ceruri, după cum, pe de altă parte, dezlegarea sacerdotală îi șterge păcatele cuiva din Cartea Vieții. Deci, mare este taina Spovedaniei și a succesiunii apostolice!

ESTE CINEVA MARE CA DUMNEZEUL NOSTRU? ȘI DACĂ NU ESTE, DE CE UNII NU SUNT ÎNȚELEPȚI?

Marele prochimen „Cine este Dumnezeu mare... Tu ești Dumnezeu Care faci minuni...” este în ton doxologic cu strigările sau proclamările care‑i urmează: „Ziua Ortodoxiei prăznuind‑o, neam dreptslăvitor, să‑L slăvim cel mai mult pe Pricinuitorul...”, „Acesta este Dumnezeul nostru, Carele rânduiește şi întăreşte moştenirea Sa iubită, Sfânta Biserică...” şi „Aceasta este credinţa apostolească! Aceasta este credinţa strămoşească! Aceasta este credinţa dreptslăvitoare! Această credinţă lumea a întărit.”. Bineînțeles, Crezul este sinteza dogmei ortodoxe. Acestora li se adaugă urările de mulți ani întregii ierarhii, deoarece ea este răspunzătoare de păstrarea și transmiterea dreptei credințe, iar la final este amintit poporul lui Dumnezeu: „De Dumnezeu păzitei ţării noastre și țării acesteia, ocârmuitorilor lor, oastei şi tuturor dreptslăvitorilor creştini care drept mărturisesc credinţa mântuitoare şi sunt în supunerea Bisericii lui Hristos, dăruieşte‑le Doamne, pace, linişte, bună sporire, îmbelşugarea roadelor pământului şi îi păzește întru mulţi ani!”.

Din versetele de mai sus, precum și din tot contextul rostirii lor, înțelegem cât de importantă este mărturisirea publică a dreptei credințe, la anumite soroace, cu tot fastul și pregătirea aferentă.

ICOANELE BISERICII ȘI ICOANELE FAMILIEI MELE

Există un duh comun între ceea ce este în Biserică și ceea ce avem noi pe pereții casei? Îmi exprim eu apartenența la Biserica Ortodoxă, care „m‑a născut din apă și din Duh”, prin icoanele din casa mea? Sau icoanele mele sunt tablouri? Sau, mai rău, sunt niște kitsch‑uri care nici măcar nu aduc a icoane? Duminica Ortodoxiei este un moment potrivit de verificare, căci viețuitorii parohiei sunt îndemnați să meargă la biserică luând cu ei Icoana Sfântului sau a Praznicului Ocrotitor al casei; la fel de bine, fiecare membru al familiei își poate aduce „în pelerinaj” icoana Sfântului al cărui nume îl poartă, pentru ca, împreună, să participe la sfânta Liturghie și la Slujba Mărturisirii de Credință.

Se cade să înţelegem că ne unim în duh cu Sfinții Părinți ai Sinodului al VII‑lea Ecumenic și cu toată Patristica dreptcinstitoare atunci când participăm conștient la Slujbele și la procesiunile Bisericii şi când înțelegem pentru ce sunt făcute. Ieșim cu icoanele (din biserică) în natură deoarece aici s‑a născut, s‑a botezat și a murit Domnul. Ieșim afară din spațiul sacru cu obiectele sfinte pentru a sfinți lumea și duhul ei, pentru a arăta că adevărul de credință al cinstirii icoanelor nu a fost călcat de porțile iadului și de necinstitori. Aducem mărturie lumii că omul însuși este o icoană a lui Dumnezeu, și ca atare că se cade să‑i fie respectat chipul și persoana.

Note: