ORIGINEA BIBLICĂ

Textul de mai sus nu se găsește în originalul ebraic, așa cum este tradus în Biblia editată cu binecuvântarea Sfântului Sinod. În capitolul al optulea din Cartea Profetului Isaia există doar începutul cântării („cu noi este Dumnezeu...”), însă plasat la finele unui fragment care are următorul conținut: „Și Domnul mi‑a grăit mai departe (v. 5): «Fiindcă acest popor nu vrea apa Siloamului¹, care curge liniștit, ci vrea să aibă pe Raason și pe fiul lui Romelias ca rege peste voi (v. 6); de aceea, iată, Domnul trimite asupra voastră apa cea mare și năvalnică a Râului (Eufrat), pe regele asirienilor și slava lui…(v. 7); […] și tabăra lui va fi astfel că va umple largul țării tale.» Cu noi este Dumnezeu.”.

Care este contextul și ale cui sunt cuvintele din fragmentul de mai sus? Introducerea „şi Domnul mi‑a grăit mai departe” ne sugerează că Isaia continuă aici o profeție pe care a început‑o mai înainte (cap. 8, 1), totul fiind încorporat în Proto‑Isaia, adică în prima mare secțiune a cărții, care cuprinde capitolele 1‑39. Versetele din 7, 1‑9, 6 ar fi cele mai vechi din Isaia 1‑12 și ar reprezenta „așa numita Carte a lui Emmanuel, căreia i s‑a adăugat ca o prefață scena învestirii în misiune a profetului” (Is. 6)². Începutul activității prorocului este asociat aici cu moartea regelui Ozia (781‑740 î.Hr.). Mai târziu, „în timpul lui Achaz (736‑716 î.Hr.), Asiria devine tot mai amenințătoare: în 734 î.Hr., expediția lui Tiglat Pileser ajunge până în Gaza.”. Regatul sirian al Damascului, coalizat cu Regatul de Nord al Samariei (sau al lui Efraim), îi propune Ierusalimului o alianţă pe care Achaz o refuză, văzându‑se astfel nevoit să facă faţă atacului celor două regate. Ca să le țină piept, Achaz cere ajutorul asirienilor, care vin și cuceresc aproape „întregul Iuda”, în 701 rămânând independente doar Ierusalimul și împrejurimile. Pentru a‑și arăta simpatia față de asirieni, Achaz le tolerează cultul păgân și îl sacrifică pe cel întâi‑născut al său³. Din această perioadă datează Cartea lui Emmanuel.

Numele simbolic pe care Isaia trebuia să i‑l dea fiului său⁴, „Repede‑pradă‑grabnic‑jefuiește” (8, 3), reprezenta profeția conform căreia Damascul și Samaria vor fi jefuite de Asiria. Constatarea divină că „acest popor nu vrea apa Siloamului care curge liniștit, ci vrea să aibă pe Raasson și pe fiul lui Romelias ca rege peste voi” surprinde nesupunerea evreimii față de Yahweh, lucru deosebit de grav, căci L‑au lepădat pe Domnul și n‑au păzit prima și cea mai importantă poruncă a Decalogului. Cu toate acestea, „apa Eufratului”⁵, de unde veneau asirienii, „nu va ajunge decât până la gât”, ceea ce vrea să spună că, în momentul în care erau pe punctul de a asedia Ierusalimul (în 701), asirienii au fost obligaţi să se retragă pentru a‑și apăra țara de pericolul babilonian. Acum este pronunțat cuvântul Emmanuel, ca o întrezărire a ultimei speranțe în fața unui dezastru iminent (altfel spus, deși sunteţi într‑o situaţie critică, veniți‑vă în fire, nu deznădăjduiți, căci „cu noi este Dumnezeu”).

UN NUME BIBLIC CALCHIAT: EMMA‑NU‑EL

Cuvântul לאֵּונמָּעִ, ̒Immānū‑̓ēl,este format din prepoziția םעִ(im =cu), din pronumele personal abreviat ּונחְנֵּ(nachnu = noi) și din substantivul comun לאֵ(ēl =Dumnezeu); împreună formează substantivul propriu Immanuel, care înseamnă „cu noi (este) Dumnezeu”⁶. Forma originală, Immānū‑̓ēl, și verbul (subînțeles) „a fi” au dat numele propriu Emanuel⁷, tradus prin expresia „cu noi este Dumnezeu”, care este o mărturisire de credință. 

La Isaia se găsește pentru prima dată personajul regal prin care Dumnezeu va lucra în istoria poporului ales și a lumii întregi: acesta va fi din neamul lui David (2 Reg. 7, 12‑16). Prin sfântul proroc Dumnezeu dorește să‑i dea un semn lui Achaz, iar semnul acesta va fi nașterea copilului cu nume simbolic Emanuel, care este semnul lucrării mântuitoare divine (7, 10‑17). El va întemeia pacea, dreptatea, cunoașterea lui Dumnezeu (11, 1‑9).⁸

CULTUL BISERICII ȘI INTERPRETAREA PATRISTICĂ

Celelalte îndemnuri cuprinse în numele profetic Emanuel exprimă credința în atotputernicia divină, care poate interveni oricând, ajutându‑i pe cei aleși în defavoarea neamurilor idolatre și a planurilor lor: „Înțelegeți, neamuri, și vă plecați; ascultați până la marginea pământului; cei puternici, plecați‑vă; căci, și dacă v‑ați întări iarăși, iarăși veți fi înfrânți! (8, 9)⁹[...] Și orice plan ați urzi, îl va risipi Domnul; și orice vorbă ați vorbi, nu va sta în picioare, căci cu noi este Domnul Dumnezeu.” (8, 10).

Sunt pomenite aici momentele de cumpănă prin care au trecut evreii, căci încercările pe care le‑au pătimit le‑au dat încrederea că nu vor fi părăsiți definitiv de Dumnezeu; conștiința aceasta o au și azi. Mai mult, evreii amintesc „neamurilor” și celor puternici să se plece în fața atotputerniciei divine, căci „orice plan și orice vorbă” vicleană împotriva drepților nu pot rămâne ascunse, nu vor avea șansa de a se împlini.

După cum știm, la nașterea Domnului, Sfântul Evanghelist Matei a citat profeția din Isaia 7, 14, în care se găsește numele divin Emanuel: „Acestea toate s‑au făcut ca să se împlinească ceea ce s‑a zis de Domnul prin prorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu».” (Mat. 1, 22‑23). Sfântul Ioan Gură de Aur arată că, datorită minunilor făcute de Hristos, credincioșii, mulţi veniţi din rândurile păgânilor, vor chema numele Său Emanuel, căci altfel „cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni?” (Ioan 9, 16). Este foarte elocventă remarca ioaniană: „Totdeauna a fost Dumnezeu cu oamenii, dar niciodată atât de lămurit ca acum.”¹⁰. Pentru că niciodată Fiul lui Dumnezeu, Cea de a Doua Persoană a Preasfintei Treimi, nu S‑a apropiat (atât de mult) de omfără să‑și asume firea și condiția umană, fără să fie om cu adevărat. Și niciodată Dumnezeu nu S‑a dăruit pe Sine creștinului ca în Sfânta Împărtășanie: „Eu sunt pâinea cea vie, care s‑a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu.” (Ioan 6, 51). Niciodată nu și‑a pus cineva sufletul pentru noi ca El: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și‑l pună pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc.” (Ioan 15, 13‑14).

ROLUL MĂRTURISIRII DE CREDINȚĂ PENTRU OMUL MODERN

Prin cântarea „Cu noi este Dumnezeu”, prin repetarea, la finalul fiecărui stih, a refrenului „căci cu noi este Dumnezeu”, se face o adevărată mărturisire de crez. „Dezvăluind lucrările lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi sunt mai întâi o descoperire a Lui către poporul ales. În ele, El se arată ca fiind Cel ce a făcut lumea și pe om și care lucrează la păstrarea credinței drepte și a unității poporului ales. Dar, în Scriptură, și noi avem astăzi descoperirea lui Dumnezeu, făcută prin cuvinte și fapte, care arată iubirea, judecata, lucrarea plină de înțelepciune și purtarea Lui de grijă (pronia) pentru om.”¹¹

Auzind că „neamurile” şi cei ce doresc răul creștinilor sunt chemaţi „să se plece”, deoarece „cu noi este Dumnezeu”, omul se întărește mult în credința lui și cere ajutorul: „Dumnezeule, vino în ajutorul meu! (2) Să fie rușinați și făcuți de ocară cei ce caută sufletul meu, să dea înapoi și de tot să se rușineze cei ce‑mi voiesc rele (3), să dea înapoi pe dată, rușinați, cei ce îmi zic: «Bine! Bine!» (4). Să se bucure și să se veselească de Tine toți cei care te caută și să spună pururi: «Preamărit fie Dumnezeu» cei ce iubesc mântuirea ta! (5)” (Ps. 69)¹². Conștientizarea, de către fiecare dintre noi, că prezența lui Dumnezeu este o realitate a vieții cotidiene presupune o credință puternică. Pentru perioada postului, mărturisirea de credință prin cântare întăreşte şi înalţă viaţa duhovnicească, mai ales că „lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri.” (Ef. 6, 12). Iniţierea în taină este una din cheile de interpretare a textului sfânt, prin ea dându‑se înțeles duhovnicesc unui fapt istoric petrecut cu ani în urmă. Puternicii zilei de astăzi, însă, și cei ce se întăresc împotriva dreptcredincioșilor sunt oamenii necredincioși și duhurile răutății sau diavolii, dar izbânda lor nu ține de puterea mărginită pe care ar avea‑o prin îngăduința lui Dumnezeu, ci de cât de mult spațiu le dăm noi, creștinii, în inima, în mintea și în faptele noastre.¹³

Pentru a înţelege mai bine cât de important e să conștientizăm faptul că „Dumnezeu este cu noi”, iată pilda unei povestiri: cândva, într‑o mănăstire mare și bogată, viața duhovnicească era înaltă. Trecând însă timpul, părinții au început a îmbătrâni, tăria viețuirii a scăzut și alți viețuitori nu mai veneau. La slujbe fraţii mergeau cu scaunul, pentru a se odihni, şi cu păturica, pentru a se încălzi... Într‑o zi, la poarta mănăstirii a ajuns un rabin și l‑a rugat pe stareț să‑i dea voie să stea pe durata iernii într‑o cabană care se afla în afara mănăstirii. Acesta a fost de acord. Când a început să se desprimăvăreze, starețul a trimis niște frați să vadă ce face rabinul. Aceștia l‑au văzut rugându‑se. Uimit, însuși starețul a mers să‑l cerceteze. Atunci rabinul i‑a spus: „Vă sunt foarte recunoscător. Eu în tot acest timp m‑am rugat și Dumnezeu mi‑a spus că în mănăstirea voastră locuieşte Mesia.”. Egumenul l‑a întrebat mirat: „Cine locuiește la noi”? Și rabinul a repetat: „Printre voi locuiește Mesia.”. Egumenul s‑a uitat la el și a hotărât că rabinul și‑a ieșit pur și simplu din minți. Apoi s‑a întors la mănăstire și frații l‑au întrebat: „L‑ai văzut?”. „Da, l‑am văzut.” „Și ce a spus?” „A spus că printre noi locuiește Mesia”. Toți au început să chicotească. În noaptea aceea egumenul nu a putut nicicum să adoarmă și s‑a tot gândit: „Dar dacă Mesia locuiește într‑adevăr printre noi?” Și a început să reflecteze…¹⁴