ÎNDEMN LA RUGĂCIUNE

În Biserica Ortodoxă este vorba de o îmbiere pe care autorul sfânt o face credincioșilor, încredințat fiind de folosul pe care fiecare îl putea avea în urma închinării.² Pentru a înțelege mai bine, credem că cel mai potrivit este să luăm câteva exemple, asupra cărora să insistăm apoi. Vom poposi asupra vieții prorocului Daniel, cel care și‑a dovedit statornicia în adorarea lui Dumnezeu ca nimeni altul.

„Și, în timpul acela, când au auzit toate neamurile glasul trâmbiței și sunet de muzici, căzând la pământ toate neamurile, semințiile și limbile, s‑au închinat chipului de aur pe care îl ridicase Nabucodonosor.” (Dan. 3, 7); cu toate acestea „sunt însă niște bărbați iudei pe care i‑ai rânduit peste ținutul Babiloniei, Sedrach, Misach și Abdenago: oamenii aceia nu s‑au temut de porunca ta și idolului tău nu i‑au slujit; și chipului tău de aur, pe care l‑ai ridicat, nu i s‑au închinat.” (3, 12).

Tot în Cartea lui Daniel aflăm şi de episodul poruncii lui Darius, „care nu voia decât ca popoarele supuse să îndeplinească un act prin care îl recunoșteau drept încarnare a zeului suprem, victorios asupra zeilor naționali, ceea ce corespundea perfect cu noțiunea antică de monarh universal”³: „aflând însă Daniel opreliștea pe care o statornicise Darius împotriva lui, a deschis ferestrele la catul său de sus, care privea spre Ierusalim, și, căzând cu fața la pământ de trei ori pe zi, cum făcuse și înainte, se închina” (Dan. 6, 11).

Pretenții de atotputernicie a arătat și Sennacherim, „prin intermediul solilor săi, dinaintea zidurilor Ierusalimului” (4 Reg. 18, 33‑35). „Regele Babilonului se așează şi el pe picior de egalitate cu Dumnezeul cel adevărat, comițând cel mai grav păcat (cf. Is. 13). Totodată, regele pare a fi uitat că în trecut L‑a mărturisit pe Dumnezeul celor trei tineri (cf. Dan. 2,47).”⁴

Cele trei texte de mai sus vin exact din latura opusă trăirii credincioșilor iudei, adică au în vedere o participare la un cult public păgân. Dacă ar fi să cităm câteva texte din mărturisirile de credință iudaice, am enumera finalul „Marelui cânt”, al cărui text îl găsim la sfârşitul Psaltirii, între alte cântări din Vechiul Testament: „Și Moise a încheiat de glăsuit întregului Israel și i‑a spus: Luați aminte în inima (voastră) la toate cuvintele acestea, pe care vi le dau astăzi mărturie; să le porunciți fiilor voștri să păzească și să împlinească toate cuvintele acestei legi; căci nu este pentru voi vorbă goală, ci este viața voastră și datorită acestui cuvânt veți trăi vreme îndelungată pe pământul în care intrați trecând Iordanul, ca să‑l luați moștenire.” (Deut. 32, 45‑47; a se vedea și Ieș. 24, 3).

CÂTEVA CONCLUZII

Din textele pe care le‑am citat vedem că persoanele sfinte care au pronunțat această formulă s‑au situat într‑un context politeist faţă de care credinciosul care‑L adora pe Dumnezeul cel adevărat se distingea așa cum se distinge picătura de ulei în vasul cu apă; de obicei se vorbea de o mulțime de zei care‑și cereau, prin duhurile necurate din dărătul lor, închinarea pătimașă (Ps 95, 4‑5).⁵ Totuși, în contextul strict al istoriei religiilor, nu este științific să ne exprimăm așa.

Cei care invită comunitatea la rugăciune sunt convinși, prin trăire personală, de adevărul și de rostul închinării, de aceea îi impulsionează și pe ceilalți frați să‑i urmeze. Prin aceste îndemnuri ni se amintește că este timpul ca, după ce am făcut diferite munci în timpul zilei și am ajuns la slujba Vecerniei, trebuie din nou să ne închinăm Domnului. De asemenea, dimineața, după ce ne‑am trezit, este normal să închinăm Domnului tot ce ne aparține, iar pe noi înșine să ne dăruim Lui. Practicanții au dovedit cât de folositor îi este omului să‑L adore pe Dumnezeu, de aceea îi impulsionează pe ceilalți să urmeze acest ritual.

RUGĂCIUNEA PERSONALĂ

Dar avem și exemple de persoane singulare care I s‑au închinat lui Dumnezeu. De altfel, acesta este și drumul parcurs de la singular la plural, de la unul la mai mulți, de la parte la întreg. Căci, mai întâi, Dumnezeu i S‑a descoperit lui Moise și abia apoi poporului; la fel s‑au petrecut lucrurile cu Avraam și cu descendenții lui; şi tot așa au decurs lucrurile cu prorocul Daniel şi cu cei trei tineri care I s‑au închinat lui Yahweh; alții, în schimb, îi cinsteau pe Nabucodonosor și pe Darius; aceștia le‑au impus^[6]unora dintre supuși convingerile lor.

În categoria exemplelor care invocă adorarea credinciosului se cade să amintim de Sfântul Ilie, de samarineancă, de Sfântul Apostol Toma, de Sfântul Pavel. Cităm doar adevărul de credință pe care Însuși Mântuitorul i l‑a descoperit samariencei și mărturisirea făcută de orbul cel din naștere. „Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr.” (Ioan 4, 22‑23); „Iar el (orbul) a zis: Cred, Doamne. Și s‑a închinat Lui.” (Ioan 9, 37).

CUM SĂ ÎNȚELEGEM ÎNCURAJAREA ÎN RUGĂCIUNEA PERSONALĂ ȘI ÎN CULTUL BISERICII

Să nu uităm că din cultul comun al Bisericii se naște rugăciunea personală, pe care sfântul Grigorie Sinaitul o numește slujire. „Ierurgia [slujba sfântă] este lucrarea minții care jertfește tainic și se împărtă-șește din Mielul lui Dumnezeu în altarul sufletului.”⁷ Este vorba despre rugăciunea minții, în care sunt prezente trei stadii: curățirea de păcate a trupului, a sufletului și a minții, adică purificarea de grijile lumești; apoi luminarea minții și extazul. Liturgic vorbind, mai întâi ne confruntăm cu desprinderea de grija lumească, prin venirea în biserică; apoi, prin citirile biblice, omul se luminează (a doua parte a liturghiei, cu Antifoane și lecturile din Apostoli și Evanghelie); iar în a treia parte a liturghiei, unde se găsește sfințirea darurilor, creștinul are vocația de a trăi Cincizecimea și Împărtășirea, adică unirea cu Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae zice că „mintea este nu numai jertfă, ci și altar, ca locul cel mai înalt al sufletului, dar și jertfitor, ca una care reprezintă subiectul uman ce se aduce ca jertfă”⁸.

Credem că este potrivit să‑i amintim pe starețul Tadei (fin psiholog și părinte duhovnicesc, care atrage atenția asupra vegherii sau a urmării gândurilor) și pe părintele Teofil Părăian⁹: „Noi, aici, în țara noastră și pretutindeni în lume, culegem roadele gândurilor și ale dorințelor noastre. Dacă gândurile și dorințele nu sunt bune, nici rodul lor nu poate fi bun. Avem nevoie să ne pocăim și să ne schimbăm viața. Pocăința nu înseamnă numai să mergi la preot, trebuie să ne curățim sufletul de acele gânduri și de depresia în care am căzut din pricina drumului întortocheat al vieții. Această slăbiciune o au și oamenii credincioși, și din pricina ei suferim.”¹⁰

UNITATEA SIMȚURILOR ȘI ÎNCHINAREA

Așadar, suntem îndemnați de Sfinții Părinți să închinăm lui Dumnezeu toată ființa noastră. A patra cerere a fiecărei Ectenii mici ne propune ca „pe noi înșine și unii pe alții, viața lui Hristos să o dăm”. „Viața noastră e un dar al lui Dumnezeu. De aceea trebuie să o întoarcem lui Dumnezeu ca dar al nostru. […] Însă, pentru a ne face și pe noi înșine darul lui Dumnezeu, trebuie să fi dobândit pacea de patimile egoiste, pacea cu ceilalți. […] Cine se dăruiește nu se pierde, ci se împlinește, împreună cu alții. Cu atât mai mult cine se dăruiește lui Dumnezeu, acceptând să se întoarcă cu voia la unirea cu El, se împlinește la o treaptă mai înaltă în El.”¹¹

Dacă omul nu caută să‑și împrospăteze puterile sufletului din harul și cu energia necreată a lui Dumnezeu, atunci va deveni obiect de consum al societății, care, prin tot ce‑i oferă, îl face dependent de ea, consumator al produselor ei și, într‑un final, obiect al ei, uneori chiar cobai. De aceea este vrednic de luat aminte spre ce anume tinde inima noastră, ce se găsește în ea, cine o cultivă și cui slujim, căci altfel între noi și Dumnezeu se pun cei ce nu au dreptul de a fi îndumnezeiți, adică idolii societății de consum.

IATĂ IDEALUL SPRE CARE SE CADE SĂ TINDEM

„Ca ortodocși, când vorbim de viața liturgică nu înțelegem dăruirea noastră liturgică, de câteva ore, în biserică, ci toată viața noastră, care, pornind de la actele liturgice din biserică, devine liturgică și închinată lui Dumnezeu. Creștinul ortodox nu este schizofrenic. Nu trăiește în lăuntrul bisericii o viață liturgică și în afara ei o viață neliturgică. Trăiește, pe cât e cu putință, mai multe ore în biserică (la Liturghie, la sfintele slujbe), ca să poată trăi în afară de biserică, după putință, mai aproape de duhul, de atmosfera și de îndemnurile morale ale dumnezeieștii Liturghii. Credinciosul nu trebuie să promită în van la Sfânta Liturghie că „toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu [să] o dăm.”¹²

Note: