Dacă avem în minte imaginea unui copilaș care se ascunde la sânul maicii sale din cauza necunoscutului, atunci înțelegem că prin îmbrățișare, mângâiere, sărut, trăim emoții subconștiente care sunt de o vechime cu omenirea și transmitem siguranță, liniște, încredere; de aceea, acestea rămân un semn definitoriu al persoanei căutătoare de altă persoană, căutătoare de Dumnezeu, prin care să crească emoțional și să se împlinească spiritual și artistic.

SĂRUTAREA ÎN CULT

Sărutul sfânt este prezent în multe ritualuri idolatre, și, bineînțeles, în Vechiul și în Noul Testament, dar cu motivații diferite. În 3 Reg. 19, 18 se vorbeşte despre cei șapte mii de bărbați „care nu i s-au plecat lui Baal și toată gura care nu i s-a închinat (nu l-a sărutat)”, iar în Os. 13, 2 li se reproșează evreilor că și-au turnat chipuri din argint și „au sărutat viței”. Nevoia concretă de gestul liturgic, exprimată în formă de sărut și îmbrățișare, poate fi înțeleasă, dar nu putea fi prezentă în cultul iudaic, deoarece, pentru ei, Dumnezeu încă nu S-a înnomenit; aici ni se dezvăluie una din înțeleptele rațiuni divine, şi anume întruparea Celei de A Doua Persoane a sfintei Treimi, minune datorită căreia noi Îl putem atinge pe Dumnezeu, Îl putem săruta, Îl putem îmbrățișa.¹

În care altă religie s-a mai văzut așa ceva? Și în care formă de creștinism s-a cristalizat, exprimat și păstrat mai bine ca în Ortodoxie posibilitatea de a săruta Sfintele Icoane, Sfintele Moaște și Sfânta Cruce, deci pe Însuși Domnul?² În niciuna! Deci, iată ce șansă deosebită ni s-a dăruit născându-ne sau devenind ortodocși!

Pentru a înțelege existența sărutării în cadrul celei mai importante dintre slujbele Bisericii, sfânta Liturghie, este bine să-i amintim pe sfinții Iustin Martirul și Filosoful, Ioan Gură de Aur, Chiril al Ierusalimului și o parte din scrierile lui Tertulian, Constituțiile Apostolice, precum și mulțimea codicilor liturgici care dau mărturie de îmbrățișarea preoților și a creștinilor după concluzionarea sinaxei Liturghiei Cuvântului.

Astăzi, înainte de rostirea Crezului, doar preoții, în sfântul altar, după ce-L sărută pe Însuși Domnul preînchipuit în cinstitele daruri și în sfânta Masă, își sărută umerii și mâna dreaptă, mărturisind că „Hristos este în mijlocul lor”. Gestul în sine aparține „stratului primar” al Euharistiei inițiale³, și ne conștientizează pe toți că dragostea dintre creștini, manifestată concret prin una din formele cele mai consacrate ale prețuirii, sărutul sfânt, este cea care ne îngăduie să ne apropiem de momentul culminant al liturghiei, invocarea Duhului Sfânt și împărtășirea.⁴

PRIN CE GESTURI SE SALUTAU PRIMII CREȘTINI? SĂRUTUL ȘI ÎMBRĂȚIȘAREA SFÂNTĂ

O parte din felul de a saluta al evreilor a trecut în uzanța creștinilor⁵; astfel, Mântuitorul îi reproșează lui Simon fariseul că, în ritualul de primire, nu I-a dat apă de spălat picioarele, nu L-a sărutat, și nu i-a uns capul cu untdelemn (Luc. 7, 44-46). Deci, sărutul făcea parte din gesturile de bun venit ale unei gazde, după cum observăm și din comportamentul tatălui către fiul cel risipitor⁶ sau din felul în care Laban îl primește pe Iacov.⁷ Mai mult, alături de sărut este prezentă și îmbrățișarea, ambele gesturi exprimând prețuirea și dorul pe care două persoane și le poartă: „Și Esau a alergat înaintea lui, l-a îmbrățișat și l-a sărutat, i-a căzut pe piept și au plâns amândoi.” (Fac. 33, 4).

În Noul Testament găsim câteva zeci de versete unde ni se spune ce făceau creștinii când se întâlneau; sunt mărturii prețioase, care ne vorbesc despre duhul în care trăiau. Sfântul Apostol Pavel ne uimește prin felul său de a se adresa creștinilor cunoscuți: „Îmbrățișați pe Priscila și Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus.” (Rom. 16, 3); „Îmbrățișați pe Maria care s-a ostenit mult pentru voi.” ­(Rom. 16, 6; a se vedea și 16, 7 şi16, 21, 23); după ce amintește pe fiecare persoană în parte și nevoința tuturor în Biserica de la Roma (unul era închis, altul îi era rudă, un altul l-a găzduit, un altul a scris epistola etc.), dar şi fiindcă nu reușește să-i amintească pe toți, ca nu cumva să omită pe careva, spune: „Îmbrățișați-vă unii pe alții cu sărutare sfântă. Vă îmbrățișează pe voi toate Bisericile lui Hristos.” (Rom. 16,21). În Epilogul Epistolei Întâi către Corinteni, Apostolul zice „Vă îmbrățișează frații toți”, și apoi îndeamnă: „Îmbrățișați-vă unii pe alții cu sărutare sfântă.” (16, 20). A se vedea și Filip. 4, 21-22, Col. 4, 10, 12, 14, 15 etc.).

Sfântul Apostol Petru, prin Întâia sa Epistolă, confirmă existența aceluiași duh autentic de viață în Hristos: „Îmbrățișați‑vă unul pe altul cu sărutarea dragostei. Pace vouă tuturor, celor întru Hristos Iisus. Amin.” (5, 14). La fel își încheie şi Sfântul Ioan A Doua și A Treia Epistolă: „Pace ție! Prietenii te îmbrățișează. Îmbrățișați pe prieteni, pe fiecare după numele lui.” (3 Ioan 15). Puținele citări ne arată că ei, apostolii, aveau o relație personală cu fiecare membru al comunității întemeiate, și, prin extensie, cu întreaga comunitate, și-i îndemnau pe creștini să se comporte aidoma. Iată cum descoperim unul din factorii care închegau și păstrau în unire o întreagă Biserică.

Se impune să amintim şi îndemnul Mântuitorului de a-i îmbrățișa pe cei răi și nedrepți, fapt care ne cere un efort continuu de a cultiva virtutea dragostei în viața proprie, și, implicit, în sânul comunității: „Și dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Au nu fac și neamurile același lucru?” (Mat. 5, 47).

CE NE SPUNE ASTĂZI NEUROȘTIINȚA DESPRE EFECTELE ÎMBRĂȚIȘĂRII?

Nimic din ceea ce este bun și folositor în Biserică (toate sunt bune foarte, dacă sunt conforme Sfintei Tradiții) nu rămâne fără corespondent în viața comunității extra ecclesiam. De aceea, sărutul și îmbrățișarea se practică în familie, între colegii de clasă și de serviciu, între vecini, între cei care simt comuniunea reciprocă drept urmare a prezenței a harului divin. Toate acestea ne arată cât de mult ne apropie iubirea lui Dumnezeu. Ceea ce se transmite într-o îmbrățișare nu se poate exprima în mii de cuvinte.

„Îmbrățișarea, comportamentul afectuos, îi transmit copilului siguranță, securitate și îl fac să fie deschis, comunicativ, să aibă încredere. Mai mult, la nivelul fiziologiei, acest mediu favorabil din punct de vedere emoțional și relațional trasează căi profunde, de funcționalitate neuronală prielnică relațiilor interpersonale stabile, pozitive, pe termen lung, determinând o conduită deschisă, favorabilă comunicării și cooperării.”⁸

Îmbrățișarea are un efect benefic atât pentru copii, cât și pentru adulți, pentru că, strângând în brațe, avem ocazia să ne exprimăm cele mai sincere sentimente, să detensionăm astfel încordările dintre noi şi ceilalţi și să ne prilejuim apropierea sufletească. Este forma de comunicare nonverbală cu unul din cele mai mare efecte terapeutice.

„Ne-ar folosi să nu uităm, câtă vreme suntem părinți, că e mai folositor pentru copiii noștri să ne concentrăm pe ceea ce le dăruim din noi înșine. Să nu ne obișnuim cu exprimarea prin lucruri a iubirii, nici față de copii, nici față de semeni. Să ne străduim să ne exprimăm dragostea și atenția față de oameni arătând o atenție și o prețuire directă, cu însăși ființa noastră, prin contact vizual, prin mângâiere și îmbrățișare, prin cuvinte care să ne dezvăluie, să ne facă înțeleși și cunoscuți celor din preajma noastră. Indicații ca acestea sunt obținute astăzi în abordările de parenting și sunt foarte necesare. Altfel situația e dramatică: copiii așteaptă, au nevoie, adesea aleargă după îmbrățișarea noastră, iar noi, ca într-o ștafetă absurdă a insensibilității, aruncăm în brațele lor deschise, care ne caută, jucării și lucruri care să îi rețină cât mai mult ocupați, să le țină de urât. Nu realizăm că, în felul acesta, îi aruncăm în (și îi obișnuim cu) îmbrățișarea rece și fără suflet a lucrurilor lumii, îmbrățișare la care, cu timpul, vor apela tot mai mult.”⁹

Așadar, gândesc că este potrivit să încheiem având în minte minunata Noapte a Învierii și toată Săptămâna Luminată, când, la finalul Utreniei, îmbinând sărutarea sfântă a Crucii și a Evangheliei cu semnul sfintei biruinței asupra morții, cântăm: „Ziua învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.”.

Note: