Încredințat pentru a fi instruit grijii Sfântului Leandru, el a fugit într-una din zile de la școală pentru a scăpa de mustrările fratelui său. Oprindu-se lângă un izvor pentru a se odihni, copilul se uita cu curiozitate la brazdele care erau săpate pe mal, când o femeie care venise să scoată apă i-a explicat că frânghia, alunecând pe piatră, a ajuns să sape acolo brazde. Isidor a înțeles atunci că, dacă frânghia a săpat piatra, râvna la învățătură ar putea și ea să biruiască încețoșarea minții sale. S-a întors atunci la fra­tele său și a înaintat atât de bine în învățătură încât, depășindu-i pe toți dascălii lui, a deve­nit omul cel mai învățat din timpul său, astfel că veneau oameni de departe ca să-l audă vor­bind despre cele mai înalte lucruri.

În timpul celor patruzeci de ani ai epi­scopatului său, Sfântul Isidor s-a făcut pe sine mângâietorul celor năpăstuiți, adă­postul celor săraci, apărătorul legii și al dreptății. A avut mare grijă de slujbele li­turgice, asigurându-se că acestea erau ce­lebrate într-un mod vrednic de slava lui Dumnezeu, de aceea este considerat în­temeietorul așa-numitei Liturghii mozarabe. Mulțimi mari se înghesuiau pentru a se adăpa la izvorul înțelepciunii lui, mai înaltă – s-a spus – decât cea a lui Solomon, și ca să asculte predicile sale care adeve­reau desele minuni pe care le săvârșea. Astfel, după ce a biruit cu succes un mo­nofizit eretic ucenic al lui Sever în timpul celui de-al II-lea Sinod din Sevilia (619) pe care l-a prezidat, a vindecat un orb prin simpla atingere a mâinii sale.

Sfântul Isidor, de asemenea, a fondat un număr mare de mănăstiri și a organi­zat în Sevilia o școală de pregătire a cleru­lui, unde îi plăcea să vină el însuși să pre­dea. Niciun domeniu al cunoașterii nu îi era străin și a lăsat posterității un număr impresionant de scrieri din toate tipurile, care au fost principala sursă de cunoaștere în Occident în timpul întregului Ev Mediu¹.

Ajuns la o vârstă înaintată și pătimind de o boală gravă, sfântul episcop a împărțit toate bunurile sale pentru hra­na săracilor și s-a pregătit pentru moar­te cu rugăciune și pocăință, prevestind destinul trist al Bisericii din Spania. Cu patru zile înainte de moartea sa, a cerut să fie dus în biserică unde, întins pe cenușă în mijlocul naosului și acoperit cu un sac, a chemat mila lui Dumnezeu într-o smerită și frumoasă rugăciune, spu­nând, între altele: „Pentru mine, Doamne, și nu pentru cei drepți ai rânduit în Biserică baia mântuitoare a pocăinței...”. După ce a primit dezlegarea de la unul dintre episcopii de față, el s-a încredințat rugăciunilor celor prezenți, a dat sărutul păcii preoților săi și s-a rugat pentru po­por, apoi s-a întors în chilia sa, unde a adormit în tăcere la 4 aprilie 636. Trupul Sfântului Isidor a fost așezat între cel al Sfântului Leandru și al Sfintei Florentina în catedrala din Sevilia. Mai târziu a fost mutat în cetatea lui Leon.