Nobleţea acestei simplităţi duhovniceşti se regăseşte, printre atâtea şi atâtea alte exemple, şi în atitudinea avvei Sisoe cel Mare faţă de un ucenic lovit de patima răzbunării. Patericul egipteanne spune că la acest mare trăitor al pustiei, nevoitor la cumpăna secolelor IV şi V, a venit la un moment dat un frate din cale afară de mâhnit. Era cuprins de o frământare ce nu îi dădea pace de ceva vreme şi se des­tăinui bătrânului, spunându-i tulburarea aceasta. Un alt frate ce îşi căuta, asemenea lui, liniştea în jurul părintelui i-a făcut o oarecare nedreptate. Şi nu numai că era supărat pentru aceasta, dar îl cucerise gândul răzbunării, pe care era hotărât să o săvârşească. Bătrânul l-a sfătuit cumin­te să renunţe la gândul răzbunării şi să îl ierte pe celălalt frate, uitând nedreptatea, dar în zadar. Fratele jignit era cu totul hotărât să îşi facă dreptate cu propriile-i puteri. Văzând o îndârjire atât de mare, Avva Sisoe nu se mai osteneşte în lupta cu gândul pătimaş al fratelui, ci îi propu­ne la despărţire să se roage împreună. „Dumnezeule”, spune în rugăciune avva, „noi nu mai avem nevoie de purtarea Ta de grijă, că ne facem singuri izbândă”.Şi, au­zind cuvintele acestea, tânărul s-a smerit, şi-a înmuiat sufletul în înţelepciunea rugăciunii părintelui său duhovnicesc şi a căzut la picioarele acestuia zicând: „Nu mă mai judec cu fratele meu, iartă-mă, avvo.