Noblețea acestei simplități duhovnicești se regăsește, printre atâtea și atâtea alte exemple, și în atitudinea avvei Sisoe cel Mare față de un ucenic lovit de patima răzbunării. Patericul egipteanne spune că la acest mare trăitor al pustiei, nevoitor la cumpăna secolelor IV și V, a venit la un moment dat un frate din cale afară de mâhnit. Era cuprins de o frământare ce nu îi dădea pace de ceva vreme și se des­tăinui bătrânului, spunându-i tulburarea aceasta. Un alt frate ce își căuta, asemenea lui, liniștea în jurul părintelui i-a făcut o oarecare nedreptate. Åži nu numai că era supărat pentru aceasta, dar îl cucerise gândul răzbunării, pe care era hotărât să o săvârșească. Bătrânul l-a sfătuit cumin­te să renunțe la gândul răzbunării și să îl ierte pe celălalt frate, uitând nedreptatea, dar în zadar. Fratele jignit era cu totul hotărât să își facă dreptate cu propriile-i puteri. Văzând o îndârjire atât de mare, Avva Sisoe nu se mai ostenește în lupta cu gândul pătimaș al fratelui, ci îi propu­ne la despărțire să se roage împreună. „Dumnezeule”, spune în rugăciune avva, „noi nu mai avem nevoie de purtarea Ta de grijă, că ne facem singuri izbândă”.Åži, au­zind cuvintele acestea, tânărul s-a smerit, și-a înmuiat sufletul în înțelepciunea rugăciunii părintelui său duhovnicesc și a căzut la picioarele acestuia zicând: „Nu mă mai judec cu fratele meu, iartă-mă, avvo.