NobleÅ£ea acestei simplităÅ£i duhovniceÅŸti se regăseÅŸte, printre atâtea ÅŸi atâtea alte exemple, ÅŸi în atitudinea avvei Sisoe cel Mare faÅ£ă de un ucenic lovit de patima răzbunării. Patericul egipteanne spune că la acest mare trăitor al pustiei, nevoitor la cumpăna secolelor IV ÅŸi V, a venit la un moment dat un frate din cale afară de mâhnit. Era cuprins de o frământare ce nu îi dădea pace de ceva vreme ÅŸi se des­tăinui bătrânului, spunându-i tulburarea aceasta. Un alt frate ce îÅŸi căuta, asemenea lui, liniÅŸtea în jurul părintelui i-a făcut o oarecare nedreptate. Åži nu numai că era supărat pentru aceasta, dar îl cucerise gândul răzbunării, pe care era hotărât să o săvârÅŸească. Bătrânul l-a sfătuit cumin­te să renunÅ£e la gândul răzbunării ÅŸi să îl ierte pe celălalt frate, uitând nedreptatea, dar în zadar. Fratele jignit era cu totul hotărât să îÅŸi facă dreptate cu propriile-i puteri. Văzând o îndârjire atât de mare, Avva Sisoe nu se mai osteneÅŸte în lupta cu gândul pătimaÅŸ al fratelui, ci îi propu­ne la despărÅ£ire să se roage împreună. „Dumnezeule”, spune în rugăciune avva, „noi nu mai avem nevoie de purtarea Ta de grijă, că ne facem singuri izbândă”.Åži, au­zind cuvintele acestea, tânărul s-a smerit, ÅŸi-a înmuiat sufletul în înÅ£elepciunea rugăciunii părintelui său duhovnicesc ÅŸi a căzut la picioarele acestuia zicând: „Nu mă mai judec cu fratele meu, iartă-mă, avvo.