Paris, 19 noiembrie. Ne-am adunat, pe seară, câteva zeci de tineri la cripta de la Saint Sulpice, să dăm un răspuns, răspunsul nostru, la drama pe care am trăit-o și pe care ni se promite că o vom mai trăi. Am citit, pe rând, câte un fragment din acatistul Sfintei Genoveva, cea care a ocrotit în atâtea rânduri orașul acesta zguduit, în care moartea și teama trezesc încet-încet, după un somn de veacuri, aducerea aminte de Dumnezeu. Părintele Daniil a făcut rugăciune pentru pace și împăcare, apoi i-a pomenit pe cei morți în atentat și toți am cântat, cu ochii aprinși de luminițele care pâlpâiau în mâinile noastre, ca un dor și ca o tânguire, topindu-se pentru cei de aici și pentru cei de dincolo, Veșnică pomenireși Hristos a înviat.
Suntem la câteva zile de la atentate. În aer plutește un fel de liniște încremenită. Oamenii nu știu ce va mai urma, și mai ales așteaptă timpul să treacă și să șteargă. Viața își continuă cursul, totuși mulți sunt stânjeniți să o trăiască. Pe forumul parohiei de la Saint Sulpice, unde s-a organizat un lanț de rugăciune neîncetat de la Colectivîncoace, oamenii au exprimat nevoia de a vorbi despre ce s-a întâmplat, nu pentru a răspunde unei nevoi psihologice, terapeutice, de defulare (cum se face în faimoasa „celulă psihologică” care însoțește orice criză în Franța), ci pentru a înțelege și a găsi repere. La fel, în biserică, i-am văzut pe oameni sorbind cuvintele preoților, fiindcă drama ne-a luat prin surprindere, ne-a pus în fața iminenței morții, și nu putem merge înainte fără să știm cum să răspundem trăirilor controversate dinlăuntru, precum și „stării de urgență” instituită în viețile noastre, peste care planează acum o permanentă și concretă amenințare.
În seara noastră de rugăciune, ne-am bucurat deci de cuvântul părintelui Daniil, pe care l-am simțit izvorând sincer dintr-o frământare și o căutare personală, când ne-a vorbit despre teama aceasta „care ne înconjoară tot timpul și care este o parte a ființei noastre”, și ne-a dat câteva repere cu care să înfruntăm drumul pe care-l avem în față: „Tot așa cum ne temem, tot așa noi, creștinii, trebuie să avem și curajul de a merge mai departe; necazurile, încercările, suferințele sau tristețile pe care le avem nu trebuie să ne înfrângă. Așa cum, pe Cruce fiind, chinuit și batjocorit, Mântuitorul Hristos nu a coborât, ci a dus până la sfârșit povara Crucii și a răului care I se făcea, așa și noi, având acest exemplu, și nu doar al Lui, ci și al martirilor, sfinților și tuturor celor care întotdeauna au trecut dincolo de suferința trupească spre o înțelegere spirituală a lucrurilor și către o bucurie a vieții care nu se oprește în lucrurile acestea concrete și văzute, și noi, deci, să nu ne temem, ci să încercăm să punem pe mai departe nădejdea în Dumnezeu, Care ne ajută și ne apără.
Pe de altă parte, aș vrea să vă mărturisesc un sentiment puternic pe care îl am, anume acela că ceea ce facem noi nu este poate de ajuns. Poate nici rugăciunea pe care o facem nu este de ajuns. Trebuie să adăugăm la rugăciune si lucruri cât mai concrete, nu doar rugăciunea este de ajuns pentru a schimba lumea aceasta, nu se vor schimba oamenii de lângă noi doar rugându-ne pentru ei, ci trebuie să adăugăm la rugăciune si lucruri cât mai adecvate stării în care se află fiecare: când copilul nostru este trist sau bolnav si suferind, facem ceva pentru el, nu doar ne rugăm pentru el; când părintele nostru, mama, tata, fratele, rudele sunt în suferință sau în neputință, nu doar le telefonăm sau ne rugăm pentru ei, ci încercăm să facem ceva concret: le cumpărăm un medicament, le aducem ceva care să-i ajute. Asa este si acum: rugăciunea nu este de ajuns. Åži as zice că trebuie să ne schimbăm modul de a vedea lucrurile, modul de a vedea viața aceasta, căci cel de lângă noi nu este niciodată dușmanul nostru si cel care pare să fie «cel mai străin», când îl întâlnim este de fapt, el, aproapele nostru... Ați auzit că duminică, la Evanghelie, Mântuitorul a spus în pilda bunului samarinean că aproapele este cel pe care îl întâlnesti pe stradă, cel pe care îl vezi căzut jos, cel care are nevoie de tine într-un mod concret, cel pe care îl vezi în suferință aproape de tine; dar mai mult decât atât, «aproapele» nostru este orice om din întreaga lume; toți oamenii sunt «apropiații» nostri, toți cei care nu sunt aproape de noi, sau cei care ar putea să fie mai aproape de noi. (...) Întreagă istoria umanității ne arată că oamenii nu au făcut decât să se războiască, să se lupte între ei pentru supremație, pentru glorie, pentru bunuri, pentru a fi unul mai mare decât celălalt. Desi Mântuitorul ne învață ne învață că nu dorința de a fi primul este cea care trebuie să ne călăuzească viața, vedem totusi că si noi, cresti- nii facem asa, iar conflictele care există în lumea aceasta acum nu sunt decât o urmare a acestei gândiri egoiste, fie aici în Occident, fie în Orient, pentru că nu cred că astăzi suntem noi neapărat victime si alții sunt agresorii. Åži noi am fost cândva agresori, si ei au fost la rândul lor victime. Dacă nu acum, dacă nu astăzi, acum cincizeci de ani sau acum o sută de ani. Această gândire a răului, a războiului, a asupririi si a dominației călăuzeste încă gândirea în lumea aceasta. Eu cred că rugăciunea trebuie să ne conducă la un alt fel de echilibru uman, la o ase- zare a lucrurilor între noi, care să ne pună pe toți egali față în față, fără a gândi că noi suntem din Occident sau din Orient, din emisfera nordică sau sudică, crestini sau necrestini, ci că toți suntem fii ai lui Dumnezeu si locuitorii acestui pământ.
M-a marcat mult în aceste zile tocmai aceeasi gândire rece care continuă să se propage, aceeasi atitudine: ne-au atacat, atacăm, răspundem răului cu rău, ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, mereu pe acest principiu, al «adevărului» si al «dreptății» noastre. Dacă ne-am strădui fiecare dintre noi, în familie, în locul în care suntem, în relațiile dintre noi, să nu-i considerăm pe ceilalți inferiori nouă, să nu le arătăm tot timpul ce au de făcut si cum trebuie să facă, să nu fim noi profesorii si ei elevii care ne ascultă în bancă, dacă am schimba această atitudine de supremație pe care o avem si am promova un alt model de atitudine socială, poate că într-o zi lumea se va schimba. Eu sunt optimist că se va schimba, nu foarte repede, dar se va schimba. Trebuie însă să facem, fiecare dintre noi, ceva pentru aceasta.

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team