Suntem la câteva zile de la atentate. În aer pluteÅŸte un fel de liniÅŸte încremenită. Oamenii nu ÅŸtiu ce va mai urma, ÅŸi mai ales aÅŸteaptă timpul să treacă ÅŸi să ÅŸteargă. ViaÅ£a îÅŸi conti­nuă cursul, totuÅŸi mulÅ£i sunt stânjeniÅ£i să o trăiască. Pe forumul parohiei de la Saint Sulpice, unde s-a organizat un lanÅ£ de rugă­ciune neîncetat de la Colectivîncoace, oame­nii au exprimat nevoia de a vorbi despre ce s-a întâmplat, nu pentru a răspunde unei ne­voi psihologice, terapeutice, de defulare (cum se face în faimoasa „celulă psihologică” care însoÅ£eÅŸte orice criză în FranÅ£a), ci pentru a înÅ£elege ÅŸi a găsi repere. La fel, în biserică, i-am văzut pe oameni sorbind cuvintele pre­oÅ£ilor, fiindcă drama ne-a luat prin surprin­dere, ne-a pus în faÅ£a iminenÅ£ei morÅ£ii, ÅŸi nu putem merge înainte fără să ÅŸtim cum să răs­pundem trăirilor controversate dinlăuntru, precum ÅŸi „stării de urgenÅ£ă” instituită în vie­Å£ile noastre, peste care planează acum o per­manentă ÅŸi concretă ameninÅ£are.

În seara noastră de rugăciune, ne-am bu­curat deci de cuvântul părintelui Daniil, pe care l-am simÅ£it izvorând sincer dintr-o fră­mântare ÅŸi o căutare personală, când ne-a vorbit despre teama aceasta „care ne încon­joară tot timpul ÅŸi care este o parte a fiinÅ£ei noastre”, ÅŸi ne-a dat câteva repere cu care să înfruntăm drumul pe care-l avem în faÅ£ă: „Tot aÅŸa cum ne temem, tot aÅŸa noi, creÅŸti­nii, trebuie să avem ÅŸi curajul de a merge mai departe; necazurile, încercările, suferinÅ£ele sau tristeÅ£ile pe care le avem nu trebuie să ne înfrângă. AÅŸa cum, pe Cruce fiind, chi­nuit ÅŸi batjocorit, Mântuitorul Hristos nu a coborât, ci a dus până la sfârÅŸit povara Crucii ÅŸi a răului care I se făcea, aÅŸa ÅŸi noi, având acest exemplu, ÅŸi nu doar al Lui, ci ÅŸi al mar­tirilor, sfinÅ£ilor ÅŸi tuturor celor care întot­deauna au trecut dincolo de suferinÅ£a tru­pească spre o înÅ£elegere spirituală a lucrurilor ÅŸi către o bucurie a vieÅ£ii care nu se opreÅŸte în lucrurile acestea concrete ÅŸi vă­zute, ÅŸi noi, deci, să nu ne temem, ci să în­cercăm să punem pe mai departe nădejdea în Dumnezeu, Care ne ajută ÅŸi ne apără.

Pe de altă parte, aÅŸ vrea să vă mărturi­sesc un sentiment puternic pe care îl am, anume acela că ceea ce facem noi nu este poate de ajuns. Poate nici rugăciunea pe care o facem nu este de ajuns. Trebuie să adău­găm la rugăciune si lucruri cât mai concre­te, nu doar rugăciunea este de ajuns pentru a schimba lumea aceasta, nu se vor schim­ba oamenii de lângă noi doar rugându-ne pentru ei, ci trebuie să adăugăm la rugăciu­ne si lucruri cât mai adecvate stării în care se află fiecare: când copilul nostru este trist sau bolnav si suferind, facem ceva pentru el, nu doar ne rugăm pentru el; când părinte­le nostru, mama, tata, fratele, rudele sunt în suferinÅ£ă sau în neputinÅ£ă, nu doar le tele­fonăm sau ne rugăm pentru ei, ci încercăm să facem ceva concret: le cumpărăm un me­dicament, le aducem ceva care să-i ajute. Asa este si acum: rugăciunea nu este de ajuns. Åži as zice că trebuie să ne schimbăm modul de a vedea lucrurile, modul de a vedea via­Å£a aceasta, căci cel de lângă noi nu este nici­odată duÅŸmanul nostru si cel care pare să fie «cel mai străin», când îl întâlnim este de fapt, el, aproapele nostru... AÅ£i auzit că du­minică, la Evanghelie, Mântuitorul a spus în pilda bunului samarinean că aproapele este cel pe care îl întâlnesti pe stradă, cel pe care îl vezi căzut jos, cel care are nevoie de tine într-un mod concret, cel pe care îl vezi în suferinÅ£ă aproape de tine; dar mai mult de­cât atât, «aproapele» nostru este orice om din întreaga lume; toÅ£i oamenii sunt «apro­piaÅ£ii» nostri, toÅ£i cei care nu sunt aproape de noi, sau cei care ar putea să fie mai aproa­pe de noi. (...) Întreagă istoria umanităÅ£ii ne arată că oamenii nu au făcut decât să se răz­boiască, să se lupte între ei pentru suprema­Å£ie, pentru glorie, pentru bunuri, pentru a fi unul mai mare decât celălalt. Desi Mântui­torul ne învaÅ£ă ne învaÅ£ă că nu dorinÅ£a de a fi primul este cea care trebuie să ne călău­zească viaÅ£a, vedem totusi că si noi, cresti- nii facem asa, iar conflictele care există în lu­mea aceasta acum nu sunt decât o urmare a acestei gândiri egoiste, fie aici în Occident, fie în Orient, pentru că nu cred că astăzi sun­tem noi neapărat victime si alÅ£ii sunt agre­sorii. Åži noi am fost cândva agresori, si ei au fost la rândul lor victime. Dacă nu acum, dacă nu astăzi, acum cincizeci de ani sau acum o sută de ani. Această gândire a rău­lui, a războiului, a asupririi si a dominaÅ£iei călăuzeste încă gândirea în lumea aceasta. Eu cred că rugăciunea trebuie să ne condu­că la un alt fel de echilibru uman, la o ase- zare a lucrurilor între noi, care să ne pună pe toÅ£i egali faÅ£ă în faÅ£ă, fără a gândi că noi suntem din Occident sau din Orient, din emisfera nordică sau sudică, crestini sau necrestini, ci că toÅ£i suntem fii ai lui Dum­nezeu si locuitorii acestui pământ.

M-a marcat mult în aceste zile tocmai aceeasi gândire rece care continuă să se pro­page, aceeasi atitudine: ne-au atacat, atacăm, răspundem răului cu rău, ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, mereu pe acest principiu, al «adevărului» si al «dreptăÅ£ii» noastre. Dacă ne-am strădui fiecare dintre noi, în fa­milie, în locul în care suntem, în relaÅ£iile din­tre noi, să nu-i considerăm pe ceilalÅ£i inferi­ori nouă, să nu le arătăm tot timpul ce au de făcut si cum trebuie să facă, să nu fim noi pro­fesorii si ei elevii care ne ascultă în bancă, dacă am schimba această atitudine de supremaÅ£ie pe care o avem si am promova un alt model de atitudine socială, poate că într-o zi lumea se va schimba. Eu sunt optimist că se va schim­ba, nu foarte repede, dar se va schimba. Trebuie însă să facem, fiecare dintre noi, ceva pentru aceasta.