Suntem la câteva zile de la atentate. În aer plutește un fel de liniște încremenită. Oamenii nu știu ce va mai urma, și mai ales așteaptă timpul să treacă și să șteargă. Viața își conti­nuă cursul, totuși mulți sunt stânjeniți să o trăiască. Pe forumul parohiei de la Saint Sulpice, unde s-a organizat un lanț de rugă­ciune neîncetat de la Colectivîncoace, oame­nii au exprimat nevoia de a vorbi despre ce s-a întâmplat, nu pentru a răspunde unei ne­voi psihologice, terapeutice, de defulare (cum se face în faimoasa „celulă psihologică” care însoțește orice criză în Franța), ci pentru a înțelege și a găsi repere. La fel, în biserică, i-am văzut pe oameni sorbind cuvintele pre­oților, fiindcă drama ne-a luat prin surprin­dere, ne-a pus în fața iminenței morții, și nu putem merge înainte fără să știm cum să răs­pundem trăirilor controversate dinlăuntru, precum și „stării de urgență” instituită în vie­țile noastre, peste care planează acum o per­manentă și concretă amenințare.

În seara noastră de rugăciune, ne-am bu­curat deci de cuvântul părintelui Daniil, pe care l-am simțit izvorând sincer dintr-o fră­mântare și o căutare personală, când ne-a vorbit despre teama aceasta „care ne încon­joară tot timpul și care este o parte a ființei noastre”, și ne-a dat câteva repere cu care să înfruntăm drumul pe care-l avem în față: „Tot așa cum ne temem, tot așa noi, crești­nii, trebuie să avem și curajul de a merge mai departe; necazurile, încercările, suferințele sau tristețile pe care le avem nu trebuie să ne înfrângă. Așa cum, pe Cruce fiind, chi­nuit și batjocorit, Mântuitorul Hristos nu a coborât, ci a dus până la sfârșit povara Crucii și a răului care I se făcea, așa și noi, având acest exemplu, și nu doar al Lui, ci și al mar­tirilor, sfinților și tuturor celor care întot­deauna au trecut dincolo de suferința tru­pească spre o înțelegere spirituală a lucrurilor și către o bucurie a vieții care nu se oprește în lucrurile acestea concrete și vă­zute, și noi, deci, să nu ne temem, ci să în­cercăm să punem pe mai departe nădejdea în Dumnezeu, Care ne ajută și ne apără.

Pe de altă parte, aș vrea să vă mărturi­sesc un sentiment puternic pe care îl am, anume acela că ceea ce facem noi nu este poate de ajuns. Poate nici rugăciunea pe care o facem nu este de ajuns. Trebuie să adău­găm la rugăciune si lucruri cât mai concre­te, nu doar rugăciunea este de ajuns pentru a schimba lumea aceasta, nu se vor schim­ba oamenii de lângă noi doar rugându-ne pentru ei, ci trebuie să adăugăm la rugăciu­ne si lucruri cât mai adecvate stării în care se află fiecare: când copilul nostru este trist sau bolnav si suferind, facem ceva pentru el, nu doar ne rugăm pentru el; când părinte­le nostru, mama, tata, fratele, rudele sunt în suferință sau în neputință, nu doar le tele­fonăm sau ne rugăm pentru ei, ci încercăm să facem ceva concret: le cumpărăm un me­dicament, le aducem ceva care să-i ajute. Asa este si acum: rugăciunea nu este de ajuns. Åži as zice că trebuie să ne schimbăm modul de a vedea lucrurile, modul de a vedea via­ța aceasta, căci cel de lângă noi nu este nici­odată dușmanul nostru si cel care pare să fie «cel mai străin», când îl întâlnim este de fapt, el, aproapele nostru... Ați auzit că du­minică, la Evanghelie, Mântuitorul a spus în pilda bunului samarinean că aproapele este cel pe care îl întâlnesti pe stradă, cel pe care îl vezi căzut jos, cel care are nevoie de tine într-un mod concret, cel pe care îl vezi în suferință aproape de tine; dar mai mult de­cât atât, «aproapele» nostru este orice om din întreaga lume; toți oamenii sunt «apro­piații» nostri, toți cei care nu sunt aproape de noi, sau cei care ar putea să fie mai aproa­pe de noi. (...) Întreagă istoria umanității ne arată că oamenii nu au făcut decât să se răz­boiască, să se lupte între ei pentru suprema­ție, pentru glorie, pentru bunuri, pentru a fi unul mai mare decât celălalt. Desi Mântui­torul ne învață ne învață că nu dorința de a fi primul este cea care trebuie să ne călău­zească viața, vedem totusi că si noi, cresti- nii facem asa, iar conflictele care există în lu­mea aceasta acum nu sunt decât o urmare a acestei gândiri egoiste, fie aici în Occident, fie în Orient, pentru că nu cred că astăzi sun­tem noi neapărat victime si alții sunt agre­sorii. Åži noi am fost cândva agresori, si ei au fost la rândul lor victime. Dacă nu acum, dacă nu astăzi, acum cincizeci de ani sau acum o sută de ani. Această gândire a rău­lui, a războiului, a asupririi si a dominației călăuzeste încă gândirea în lumea aceasta. Eu cred că rugăciunea trebuie să ne condu­că la un alt fel de echilibru uman, la o ase- zare a lucrurilor între noi, care să ne pună pe toți egali față în față, fără a gândi că noi suntem din Occident sau din Orient, din emisfera nordică sau sudică, crestini sau necrestini, ci că toți suntem fii ai lui Dum­nezeu si locuitorii acestui pământ.

M-a marcat mult în aceste zile tocmai aceeasi gândire rece care continuă să se pro­page, aceeasi atitudine: ne-au atacat, atacăm, răspundem răului cu rău, ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, mereu pe acest principiu, al «adevărului» si al «dreptății» noastre. Dacă ne-am strădui fiecare dintre noi, în fa­milie, în locul în care suntem, în relațiile din­tre noi, să nu-i considerăm pe ceilalți inferi­ori nouă, să nu le arătăm tot timpul ce au de făcut si cum trebuie să facă, să nu fim noi pro­fesorii si ei elevii care ne ascultă în bancă, dacă am schimba această atitudine de supremație pe care o avem si am promova un alt model de atitudine socială, poate că într-o zi lumea se va schimba. Eu sunt optimist că se va schim­ba, nu foarte repede, dar se va schimba. Trebuie însă să facem, fiecare dintre noi, ceva pentru aceasta.