Rugăciune la Sfânta Genoveva, ocrotitoarea Parisului

Suntem la câteva zile de la atentate. În aer pluteşte un fel de linişte încremenită. Oamenii nu ştiu ce va mai urma, şi mai ales aşteaptă timpul să treacă şi să şteargă. Viaţa îşi conti­nuă cursul, totuşi mulţi sunt stânjeniţi să o trăiască. Pe forumul parohiei de la Saint Sulpice, unde s-a organizat un lanţ de rugă­ciune neîncetat de la Colectivîncoace, oame­nii au exprimat nevoia de a vorbi despre ce s-a întâmplat, nu pentru a răspunde unei ne­voi psihologice, terapeutice, de defulare (cum se face în faimoasa „celulă psihologică” care însoţeşte orice criză în Franţa), ci pentru a înţelege şi a găsi repere. La fel, în biserică, i-am văzut pe oameni sorbind cuvintele pre­oţilor, fiindcă drama ne-a luat prin surprin­dere, ne-a pus în faţa iminenţei morţii, şi nu putem merge înainte fără să ştim cum să răs­pundem trăirilor controversate dinlăuntru, precum şi „stării de urgenţă” instituită în vie­ţile noastre, peste care planează acum o per­manentă şi concretă ameninţare.

În seara noastră de rugăciune, ne-am bu­curat deci de cuvântul părintelui Daniil, pe care l-am simţit izvorând sincer dintr-o fră­mântare şi o căutare personală, când ne-a vorbit despre teama aceasta „care ne încon­joară tot timpul şi care este o parte a fiinţei noastre”, şi ne-a dat câteva repere cu care să înfruntăm drumul pe care-l avem în faţă: „Tot aşa cum ne temem, tot aşa noi, creşti­nii, trebuie să avem şi curajul de a merge mai departe; necazurile, încercările, suferinţele sau tristeţile pe care le avem nu trebuie să ne înfrângă. Aşa cum, pe Cruce fiind, chi­nuit şi batjocorit, Mântuitorul Hristos nu a coborât, ci a dus până la sfârşit povara Crucii şi a răului care I se făcea, aşa şi noi, având acest exemplu, şi nu doar al Lui, ci şi al mar­tirilor, sfinţilor şi tuturor celor care întot­deauna au trecut dincolo de suferinţa tru­pească spre o înţelegere spirituală a lucrurilor şi către o bucurie a vieţii care nu se opreşte în lucrurile acestea concrete şi vă­zute, şi noi, deci, să nu ne temem, ci să în­cercăm să punem pe mai departe nădejdea în Dumnezeu, Care ne ajută şi ne apără.

Pe de altă parte, aş vrea să vă mărturi­sesc un sentiment puternic pe care îl am, anume acela că ceea ce facem noi nu este poate de ajuns. Poate nici rugăciunea pe care o facem nu este de ajuns. Trebuie să adău­găm la rugăciune si lucruri cât mai concre­te, nu doar rugăciunea este de ajuns pentru a schimba lumea aceasta, nu se vor schim­ba oamenii de lângă noi doar rugându-ne pentru ei, ci trebuie să adăugăm la rugăciu­ne si lucruri cât mai adecvate stării în care se află fiecare: când copilul nostru este trist sau bolnav si suferind, facem ceva pentru el, nu doar ne rugăm pentru el; când părinte­le nostru, mama, tata, fratele, rudele sunt în suferinţă sau în neputinţă, nu doar le tele­fonăm sau ne rugăm pentru ei, ci încercăm să facem ceva concret: le cumpărăm un me­dicament, le aducem ceva care să-i ajute. Asa este si acum: rugăciunea nu este de ajuns. Şi as zice că trebuie să ne schimbăm modul de a vedea lucrurile, modul de a vedea via­ţa aceasta, căci cel de lângă noi nu este nici­odată duşmanul nostru si cel care pare să fie «cel mai străin», când îl întâlnim este de fapt, el, aproapele nostru... Aţi auzit că du­minică, la Evanghelie, Mântuitorul a spus în pilda bunului samarinean că aproapele este cel pe care îl întâlnesti pe stradă, cel pe care îl vezi căzut jos, cel care are nevoie de tine într-un mod concret, cel pe care îl vezi în suferinţă aproape de tine; dar mai mult de­cât atât, «aproapele» nostru este orice om din întreaga lume; toţi oamenii sunt «apro­piaţii» nostri, toţi cei care nu sunt aproape de noi, sau cei care ar putea să fie mai aproa­pe de noi. (...) Întreagă istoria umanităţii ne arată că oamenii nu au făcut decât să se răz­boiască, să se lupte între ei pentru suprema­ţie, pentru glorie, pentru bunuri, pentru a fi unul mai mare decât celălalt. Desi Mântui­torul ne învaţă ne învaţă că nu dorinţa de a fi primul este cea care trebuie să ne călău­zească viaţa, vedem totusi că si noi, cresti- nii facem asa, iar conflictele care există în lu­mea aceasta acum nu sunt decât o urmare a acestei gândiri egoiste, fie aici în Occident, fie în Orient, pentru că nu cred că astăzi sun­tem noi neapărat victime si alţii sunt agre­sorii. Şi noi am fost cândva agresori, si ei au fost la rândul lor victime. Dacă nu acum, dacă nu astăzi, acum cincizeci de ani sau acum o sută de ani. Această gândire a rău­lui, a războiului, a asupririi si a dominaţiei călăuzeste încă gândirea în lumea aceasta. Eu cred că rugăciunea trebuie să ne condu­că la un alt fel de echilibru uman, la o ase- zare a lucrurilor între noi, care să ne pună pe toţi egali faţă în faţă, fără a gândi că noi suntem din Occident sau din Orient, din emisfera nordică sau sudică, crestini sau necrestini, ci că toţi suntem fii ai lui Dum­nezeu si locuitorii acestui pământ.

M-a marcat mult în aceste zile tocmai aceeasi gândire rece care continuă să se pro­page, aceeasi atitudine: ne-au atacat, atacăm, răspundem răului cu rău, ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, mereu pe acest principiu, al «adevărului» si al «dreptăţii» noastre. Dacă ne-am strădui fiecare dintre noi, în fa­milie, în locul în care suntem, în relaţiile din­tre noi, să nu-i considerăm pe ceilalţi inferi­ori nouă, să nu le arătăm tot timpul ce au de făcut si cum trebuie să facă, să nu fim noi pro­fesorii si ei elevii care ne ascultă în bancă, dacă am schimba această atitudine de supremaţie pe care o avem si am promova un alt model de atitudine socială, poate că într-o zi lumea se va schimba. Eu sunt optimist că se va schim­ba, nu foarte repede, dar se va schimba. Trebuie însă să facem, fiecare dintre noi, ceva pentru aceasta.