1

„II. ÎÅ£i voi spune, i-am zis eu, care este părerea mea. Într-adevăr, filo­zofia² este lucrul cel mai mare și mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să ne înalÅ£e până la Dumnezeu si să ne apropie de El, iar sfinÅ£i, cu adevărat, sunt numai aceia care-și deprind mintea cu fi­lozofia. ...

III ... Dar ei [filozofii] nu văd pe Dumnezeu cu ochii, așa cum văd celelal­te animale, ci Dumnezeu poate fi înÅ£eles numai cu mintea, după cum zice Platon³, iar eu sunt de aceeași părere cu el.

IV – Are, oare, mintea noastră, a zis el, o astfel de putere, ba încă o putere atât de mare, sau nu percepe FiinÅ£a decât prin simÅ£uri? Sau, ca să vorbim mai lămurit, va putea ea să vadă vreodată pe Dumnezeu, câtă vreme nu este împodobită de Duhul Sfânt²?

– Platon zice, am reluat eu, că în felul acesta este puterea de a vedea a minÅ£ii și că ea ne-a fost dată pentru a putea privi, prin curăÅ£ia ei, însăsi FiinÅ£a aceea, care este ca­uza tuturor celor intelectuale, care nu are culoare, nici formă, nici mărime, nici altce­va care se poate vedea cu ochiul, FiinÅ£a ace­ea, zice tot el, care este mai presus de ori­ce fiinÅ£ă, care nu se poate spune, nici povesti și care este numai frumuseÅ£e și bu­nătate, găsindu-se deodată în sufletele cele bune de la natură, printr-o înrudire oare­care si prin iubirea lor de a o vedea.

– Dar ce înrudire avem noi cu Dumnezeu? m-a întrebat el. Sau și sufle­tul este de natură dumnezeiască și nemu­ritor și, deci, o parte din acel spirit împă­rătesc? Åži, în felul în care vede acela pe Dumnezeu, ne este oare și nouă cu putin­Å£ă să cuprindem cu mintea noastră pe Dumnezeu și, de aici, să fim fericiÅ£i?

– Desigur, am răspuns eu.

– Dar, a întrebat el, toate sufletele care sunt în diferitele animale Îl pot cuprinde, sau altul este sufletul omului, altul acela al calului si altul acela al asinului?

– Nu, am răspuns eu; ci toate sunt ace- leasi în toate.

– Vor vedea, sau au văzut, oare, și caii și asinii pe Dumnezeu?

– Nu, am răspuns eu; cum, de altfel, nici cei mai mulÅ£i dintre oameni, ci numai aceia care trăiesc întru dreptate și care sunt curăÅ£iÅ£i prin dreptate și prin toate celelal­te virtuÅ£i.

– Prin urmare, a zis el, cineva nu vede pe Dumnezeu din cauza înrudirii și nici pentru că este spirit, ci pentru că este vir­tuos și drept.”

2

„VII. – Atunci, la ce dascăl se va mai duce cineva, sau unde va mai găsi vreun adăpost, dacă nici la aceÅŸtia⁵ nu se găseÅŸte adevărul?

– Cu mult mai înainte de acesti asa-ziși filozofi, au fost niște oameni fericiÅ£i, drepÅ£i și iubitori de Dumnezeu, care au vorbit în Duhul Sfânt și care au arătat cele viitoare, care se întâmplă acum: aceștia sunt profeÅ£ii. Numai aceștia au văzut și au spus oamenilor adevărul, netemându-se și neascultând de nimeni. Ei nu au fost învinÅŸi de dorinÅ£a de slavă, ci au spus numai ceea ce au auzit ÅŸi au văzut, fiind plini de Duhul Sfânt. Scrierile lor se păstrează ÅŸi acum ÅŸi, îndeletnicindu-se cineva cu ele, dacă crede în ele, poate folosi foarte mult: atât cu privire la începuturi, cât ÅŸi cu privire la sfârÅŸit ÅŸi la toate cele ce trebuie să ÅŸtie un filozof. Ei nu vorbesc cu do­vezi, căci sunt niÅŸte martori vrednici ai adevărului, mai presus de orice dovadă. Cele ce s-au întâmplat, însă, sau se întâmplă ÅŸi acum, silesc pe oriÅŸicine să fie de acord cu cele grăite de ei. Chiar ÅŸi numai pentru minunile pe care le-au săvârÅŸit, ei pot fi so­cotiÅ£i drepÅ£i, atunci când au slăvit pe Făcătorul tuturor, Dumnezeu ÅŸi Tatăl ÅŸi au ves­tit pe Hristos, care avea să vină de la El ÅŸi care avea să fie Fiul Lui. Lucrul acesta nici nu l-au făcut ÅŸi nici nu-l fac profeÅ£ii mincinoÅŸi, care sunt plini de duhul cel necurat ÅŸi rătăcitor ÅŸi care, deÅŸi îndrăznesc să săvârÅŸească oarecare minuni, spre uimirea oa­menilor, slăvesc, în schimb, duhurile rătăcirii ÅŸi pe demoni (I Timotei4, 1). Roagă-te, deci, mai presus de toate, să Å£i se deschidă porÅ£ile luminii, căci toate acestea nu pot fi văzute ÅŸi nici înÅ£elese de toÅ£i, dacă Dumnezeu ÅŸi Hristosul Lui nu dă cuiva să înÅ£e­leagă.