Formalismul cel mai banal este când omul caută să îsi mărturisească toate păcate­le, dar acest lucru nu este decât un efort intelectual, inspirat de cele mai multe ori de diverse îndrumare de spovedanie. Necazul este că de foarte multe ori inima nu partici­pă când omul citeste de pe o anume listă sirul multelor păcate săvârsite.

Nu avem deloc în vedere intenÅ£ia de a critica practica scrierii păcatelor pe hârtie pentru a nu fi uitate si prin aceasta spovedania să rămână incompletă, ci atragem aten­Å£ia asupra faptului că, dacă inima nu trăieste lucrurile scrise si pregătite pentru mărtu­risire, dacă ea nu este purtătoarea unei dureri pentru acele fapte săvârsite, se creează o anume confuzie. Pe de o parte, se infiltrează un subÅ£ire duh de minciună, pentru că tră­irea inimii nu este acoperitoare acelei mărturisiri, iar pe de alta, duhovnicul nu mai poate înÅ£elege reacÅ£iile inimii celui care vine la spovedit, nu poate înÅ£elege boala ÅŸi simptomele ei aÅŸa cum sunt, ÅŸi trăirea uÅŸor alunecă pe versantul formalismului.

AÅŸa se poate ajunge la un act exterior împlinit formal, poate în chipul cel mai de­săvârÅŸit, dar, prin însăÅŸi exterioritatea lui, dă mărturie de lipsa Duhului Sfânt. Omul, fiind de multe ori ameÅ£it de fumul încân­tării de sine că a făcut o „spovedanie ca la carte”, nu îÅŸi mai dă seama de aceasta, dar efectul concret este că omul nu sporeÅŸte în bine, eliberându-se de patimă sau cres­când într-un cuget mai smerit.

Alte persoane, din contră, dorind să aibă o relaÅ£ie personală cu duhovnicul în taina spovedaniei, cad în cealaltă extremă, psihologizând spovedania ÅŸi transfor­mând-o într-o descărcare psihică, care nu mai are nimic duhovnicesc, nu mai este un act de credinÅ£ă, ci doar o atitudine su­fletească, pentru că omul simte nevoia să adauge tot felul de amănunte, pe care du­hovnicul nu le cere, dar pe care, dacă omul nu le mărturiseÅŸte, nu simte inima elibe­rată de strânsoarea psihică.

Rezultatul psihologizării este împovă­rarea duhovnicului, pe de o parte, iar pe de alta, închiderea omului într-un anume fel de egoism, care îl face să nu mai pri­mească de la duhovnic cuvânt duhovni­cesc ÅŸi să îl vadă pe duhovnic tot mai mult ca om neputincios, care nu are capacita­tea să „îl înÅ£eleagă”, dacă duhovnicul îi îm­părtăÅŸeÅŸte o viziune diferită de a lui.

Efectul unei spovedanii psihologizan­te este acela că sufletul rămâne blocat ÅŸi incapabil de a evolua, aruncând de mul­te ori sufletul în groapa neîncrederii în taina spovedaniei, victimizându-se că nu a întâlnit un duhovnic care să îl înÅ£elea­gă până la capăt.

Calea de mijloc este cărăruia strâmtă, de pe vârful muntelui, între cei doi ver- sanÅ£i; adică omul să vină la spovedanie să-ÅŸi mărturisească sincer ÅŸi deschis ÅŸi fără ruÅŸine toate păcatele, dar nu toate păcate­le privite în mod „obiectiv”, ci toate păca­tele pe care inima lui le resimte ca păcat, pentru care ÅŸi are o durere, fie ea cât de mică. Păcatele pentru care nu are reacÅ£ie a inimii, prin credinÅ£ă poate să le mărturi­sească, dar este important să vădească acea stare a inimii lipsită de reacÅ£ie, ca duhov­nicul să înÅ£eleagă cât mai bine cu putinÅ£ă gravitatea bolii ÅŸi să dea un diagnostic ade­vărat.

Forma mărturisirii trebuie să nu se piardă în amănunte, ci să fie una esenÅ£i­ală. Adică inima să fie deschisă să mărtu­risească orice amănunt ar cere de la noi duhovnicul, dar să nu o facă, dacă duhov­nicul nu cere acele amănunte. În această formă mai esenÅ£ială ÅŸi directă a spoveda­niei omul poate trăi mult mai uÅŸor ÅŸi ru­ÅŸinea păcatului, ÅŸi durerea pentru ceea ce este el înaintea Domnului, ÅŸi dorinÅ£a de a schimba ceva în viaÅ£a lui, de a-ÅŸi îmbu­nătăÅ£i starea duhovnicească. Iar o inimă sinceră ÅŸi deschisă uÅŸor poate primi ÅŸi cu­vântul duhovnicului printr-un act de cre­dinÅ£ă, ca fiind expresia Voii lui Dumnezeu, Cel care de fapt primeÅŸte spovedania ÅŸi care dă iertarea păcatelor mărturisite.

Ceea ce este important pentru noi când mergem la spovedanie este să ne rugăm Domnului ca El să ne dea ceea ce avem ne­voie în acea spovedanie, fie cuvânt duhov­nicesc, fie stare de umilinÅ£ă, fie orice alt­ceva crede El de cuviinÅ£ă pentru mântuirea noastră.

DEZLEGAREA

Aici ajungem la al treilea moment al tainei spovedaniei, atunci când după măr­turisire duhovnicul împărtăÅŸeÅŸte omului dragostea iertătoare a lui Dumnezeu, ca martor al acesteia.

Părintele Rafail Noica spunea într-o conferinÅ£ă despre iertare că iertarea lui Dumnezeu ne este dată înainte de a o cere, dar că noi trebuie să ne ridicăm la înălÅ£i­mea acestei iertări a Domnului. Efortul acesta naÅŸte reacÅ£ii foarte diferite faÅ£ă de iertarea Domnului, de la cele mai forma­le la cele mai adânci.

Unii oameni se bucură de iertarea ÅŸi de eliberarea din povara păcatelor mărtu­risite ÅŸi îÅŸi continuă viaÅ£a la fel ca oamenii obiÅŸnuiÅ£i, alÅ£ii însă sunt mult mai marcaÅ£i de iubirea Domnului ÅŸi caută să schimbe ceva în viaÅ£a lor, astfel încât aceasta să fie tot mai apropiată de ceea ce Domnul din veÅŸnicie a gândit ca să fie viaÅ£a lor.

În cartea despre stareÅ£ul Siluan este de­scris un caz al unui om, Å£ăran rus care uci­sese un om la beÅ£ie, ÅŸi întorcându-se de la puÅŸcărie ÅŸi-a continuat viaÅ£a, trăind ca ori­ce om obiÅŸnuit, putând fi vesel ÅŸi chiar cân­ta la acordeon. În momentul în care stare­Å£ul Siluan, Simeon pe atunci, îl întreabă cum mai poate cânta la acordeon după ce a ucis un om, acesta, trăgându-l mai deo­parte, i-a mărturisit că mult s-a rugat ÅŸi a plâns înaintea Domnului cât a ÅŸezut în tem­niÅ£ă, iar la un moment a simÅ£it iertarea Domnului care s-a revărsat peste el în celulă, ÅŸi din acel moment inima lui a primit pacea ÅŸi iertarea.

ReacÅ£ie total opusă vedem la stareÅ£ul Siluan, care mărturiseÅŸte că nu a adus în mănăstire decât păcatele sale, pentru care cerea iertare Domnului; ÅŸi când a văzut că Domnul nu numai că i-a iertat păcatele, ci i-a dat în dar Duhul Sfânt, pe care înainte nu îl ÅŸtia, s-a dedat unui plâns adânc ÅŸi a dorit, aÅŸa cum scrie Părintele Sofronie, „deplina iertare”: „El căuta nu doar dezvinuirea, care se poate primi uÅŸor de la Dumnezeu, poate ÅŸi pentru un singur sus­pin de pocăinÅ£ă, ci deplina iertare, astfel încât sufletul să vadă într’însul harul. El căuta la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de va fi cu putinÅ£ă, nicio­dată; se ruga la Dumnezeu pentru izbăvi­
rea de «legea păcatului» (Rom. 7, 23) ce lucrează în noi” (StareÅ£ul Siluan, p. 36).

AÅŸa înÅ£elegem că iertarea Domnului ne este dată indiferent de faptele săvârÅŸi­te, doar că reacÅ£ia noastră faÅ£ă de această iertare, ca ÅŸi faÅ£ă de păcat, este de fapt mă­sura conÅŸtiinÅ£ei noastre, ÅŸi în măsura aceas­ta noi trăim lucrurile înaintea Domnului.

Ceea ce este important de înÅ£eles pen­tru noi este faptul că, chiar dacă noi tră­im rugăciunea de dezlegare doar la nive­lul dezvinuirii, cum zicea Părintele Sofronie, este preÅ£ioasă înÅ£elegerea că această trăire nu este capătul, că dezvinuirea nu este totul, că inima noastră poate să devină capabilă să trăiască ÅŸi alte lucruri mult mai înalte, că noi avem să creÅŸtem înaintea Domnului, în adâncul conÅŸtiin­Å£ei noastre.

Măsura conÅŸtiinÅ£ei, care se vădeÅŸte în fiecare dintre noi, arată ÅŸi măsura lucru­rilor pe care noi le putem trăi ÅŸi săvârÅŸi înaintea Domnului, ca lucrare a pocăin­Å£ei noastre, în acest moment. Dar măsu­ra conÅŸtiinÅ£ei creÅŸte direct proporÅ£ional cu agonisirea harului lui Dumnezeu în inima noastră. Ea se luminează tot mai mult de revărsarea de har peste har pe care îl primeÅŸte omul în viaÅ£a aceasta.

CANONUL

Ajungem acum la ultima etapă a tainei spovedaniei, care Å£ine undeva de atitudi­nea noastră de după mărturisirea păcate­lor, Å£ine de împlinirea canonului. Åži în această zonă există înÅ£elegeri greÅŸite ÅŸi ra­portări greÅŸite faÅ£ă de canon.

MulÅ£i trăiesc cu convingerea că dacă nu îÅ£i faci canonul nu Å£i se iartă păcatul, ÅŸi dacă nu faci canonul cât timp trăieÅŸti pe pământ, îl vei face în iad, dând prin aceas­tă atitudine o mai mare greutate canonu­lui decât o are acesta în sine. Nici atitudi­nea superficială a lipsei de canon nu este însă sănătoasă, deoarece nu ajută sufletul să trăiască în continuarea vieÅ£ii în atmo­sfera sfintei spovedanii.

EsenÅ£ial, canonul este un mijloc prin care sufletul slăbit de păcat poate să fie aju­tat să trăiască în atmosfera iertării lui Dumnezeu. Aici e nevoie de mult discer­nământ din partea duhovnicului ÅŸi rugă­ciune din partea penitentului, ÅŸi toată această lucrare să fie adumbrită de prezen­Å£a călăuzitoare a Duhului Sfânt.

De multe ori un canon administrat gre­ÅŸit este mult mai dăunător decât lipsa însăÅŸi a canonului, deoarece lipsa de canon pe care o trăieÅŸte penitentul sau ucenicul lasă totuÅŸi spaÅ£iu liber ca Duhul să lucreze în continu­are cele de mântuire în inima acestuia.

Dacă însă ucenicul trăieste ușuratic lipsa unui canon, această atitudine nu îl va face să depășească prea degrabă pragul dezvinuirii și să se afunde în apele adânci ale pocăinÅ£ei. De aceea omul trebuie să ceară de la duhovnic, cu rugăciune, un canon, și să fie convins că, primind acel canon, primește odată cu el și putere de la Dumnezeu; iar dacă nu primește nici un canon, să ia asupra lui, prin prihănire de sine, lipsa ca­nonului, ca fiind însuși canonul, înÅ£elegând că nu este încă în stare să lucreze ceva duhovnicește, fiind neputincios.

Fericit este ucenicul care are duhovnic plin de înÅ£elepciunea Duhului, care și în­Å£elege adânc problema duhovnicească și care șstie să pună povara pe măsură, astfel încât sarcina să nu fie nici prea ușoară și să nu își atingă scopul, adică vindecarea, dar să nu fie nici prea împovărătoare și să ducă sufletul la descurajare, nemaifiind capa­bil să se întraripeze cu dumnezeiescul dor.

În concluzie, putem spune că o spovedanie autentică, o spovedanie care este desăvârșită, este o spovedanie sub însuflarea directă a Duhului Sfânt, o spovedanie di­namică, o spovedanie sinceră și din toată inima, chiar dacă în acel moment al spove­daniei inima noastră este împărÅ£ită și nu poate trăi în chip cât mai plenar pocăinÅ£a, la măsura bărbatului desăvârșit.

Ceea ce este la fel de important de înÅ£eles pentru noi este și faptul că mântuirea omului pe pământ, fiind o devenire, având un crescendo, spovedania reală a noastră are si ea acelasi caracter. Spovedaniile noastre tind spre chipul cel mai desăvârsit, însă la fel ca și pocăinÅ£a, chipul desăvârșit nu poate fi atins decât dincolo de mormânt.

Omul însă se obișnuieste cu această tensiune duhovnicească a unei nedesăvârșiri, profită de ea duhovnicește prin faptul că poate neîncetat să se smerească înaintea Domnului, să se vădească ca fiind nevrednic de un așa de mare bine în viaÅ£a lui. Având această atitudine sinceră înaintea Domnului, este îndrăgit de harul Duhului Sfânt care lucrează în el cu tot mai multă putere cele cu neputinÅ£ă omului de purtat și de lucrat.

Cuviosul Siluan a fost întrebat de Domnul dacă dorește mai mult har, iar acesta i-a răspuns Domnului că El stie că omul nu poate purta mai mult și să fie viu și să mai fie capabil să trăiască în lumea aceasta.