Doi ochi mari violeți pe un chip smead privesc întrebător, de sub o șuviță de păr negru, la stagiara chinetoterapeută care toc­mai a intrat pe ușă. În vârstă de 17 ani, F. suferă de o paralizie a membrelor inferioa­re. Ea se află într-o clinică specializată în oncologie, și totuși pare să nu știe asta – sau poate că nu vrea să știe. Face o mutră de copil răsfățat când i se adresează celei care trebuie să-i întrețină mobilitatea pi­cioarelor:

– E ciudat, dansam la o petrecere și, dintr-odată, m-a luat o durere în spate, apoi nu mi-am mai simțit picioarele și apoi... nu mai pot să merg! Spuneți-mi, dacă fac exerciții voi putea să-mi folosesc din nou picioarele?

Stagiara, doar cu puțin mai în vârstă, răs­punde cu precauție, căci a primit ordin să nu divulge nimicreferitor la cauza acestei paralizii. A citit dosarul și știe că o tumoare este localizată la baza coloanei lui F.

–Vom vedea, nu știu, deocamdată voi stimula picioarele prin toate felurile de mișcări posibile, după ce le masez.

Începe un joc – pervers. La fiecare șe­dință, F. spune alb pentru ca stagiara să spună negru, și invers. Pacienta este foar­te inventivă în întrebările ei, dar și în su­gestii... Terapeuta încearcă să evite cum poate mai bine aceste săgeți prin care fata caută să afle adevărul, dar, în forul său in­terior, mocnește o revoltă. Åži ea, în locul lui F., ar vrea să știe. Asta este școala dură a profesiei pe care o deprinde, și primii pași în lumea suferinței o fac să-și pună mereu aceeași întrebare: de ce? Echipa medicală trebuie să mențină moralul lui F. și, mai ales, să pregătească o eventuală urmare, care va depinde de prognosticul doctorilor.

Stagiara nu știe că a pornit cu F. pe un drum lung, care va fi mai întâi cel al aștep­tării, și deci al răbdării. Împreună, tinere și pline de viață, ele vor respinge de la în­ceput gândul ne-vindecării, pentru a-l în­locui, pe măsură ce îndoiala va crește, cu o nădejde dincolo de orice nădejde. Åžedințele se succed fără nicio îmbunătă­țire a stării picioarelor, a căror muscula­tură este din ce în ce mai flască. În schimb, o legătură puternică se stabilește între cele două tinere. F. vorbește despre trecutul ei; franțuzoaică născută în Martinica, a avut parte de o viață paradiziacă până în ziua în care tatăl ei, care lucra acolo ca jan­darm, a fost răpus de un cancer. Întoarsă în Franța, exact la un an după acest eve­niment, F. e lovită de paralizia ambelor picioare...

Studenta în chinetoterapie continuă să o viziteze și după terminarea stagiului. S-a obișnuit să vină să o vadă după cursuri, care au loc în același cartier. Cele două fete sunt acum legate printr-o prietenie cu atât mai profundă cu cât boala avan­sează, capricioasă. F. începe să înțeleagă că picioarele ei nu se vor mai mișca. multă vreme de aici înainte. Prietena ei încearcă să o pună față în față cu o reali­tate care depășește înțelegerea omului. Ea crede în Dumnezeu, în atotputernicia Lui. Pentru F. e ceva nou. Prietenei ei îi vine atunci ideea să-i copieze de mână psalmi. Si rugăciunea se pune în mișcare, și de o parte, și de cealaltă. De fapt, de îndată ce o cunoscuse pe F., studenta începuse deja să se roage fierbinte pentru vindecarea ei. Pentru ea nu încăpea nicio îndoială. Dumnezeu nu putea să n-o asculte!

F. este despărțită de familie, care locu­iește departe de metropola în care se află clinica ei. De aceea, echipa medicală o răs­față, iar internul, tânăr tată de familie, o sună de îndată ce ajunge seara acasă. Este primul lucru pe care îl face după o zi grea, căci în acest așezământ specializat sunt mulți tineri „condamnați”.

Trece un an. Apoi F., care are „proble­me cu brațele”, cum spune ea, este trimisă la malul mării, într-un spital imens, renu­mit, din nefericire, pentru cazurile cele mai grave legate de acest handicap. Ea se află într-un salon cu multe paturi. Curtea miracolelor. Aici, chinetoterapia este seve­ră, ba chiar brutală: într-o zi, o pun între două bare ca s-o oblige să se țină pe picioa­re și să meargă: ea leșină. Apoi începe un alt calvar: urmând să fie supusă unei inter­venții, aceasta se amână de fiecare dată chiar în dimineața zilei programate, când fata e gata să meargă în sala de operație.

Povestește toate acestea în scrisori, fără să se plângă. Constată doar, acceptă și în­dură tot ce i se întâmplă. O cucerește pe prietena ei, trezindu-i admirația; aceasta din urmă e departe de starea ei de spirit. Dimpotrivă, viitoarea chinetoterapeută, care e pe cale să-și termine studiile, se re­voltă împotriva realității nemiloase și mai ales împotriva personalului medical care pretinde că îngrijește oameni. Ea își mai face încă multe iluzii.

Urmează apoi întoarcerea la clinică. Nu mai e nimic de făcut. Boala avansează cu pași de uriaș și deformează trupul tâ­năr. Într-o seară, după ce fetele și-au ter­minat rugăciunea - F. are, în sfârșit, o ca­meră doar pentru ea -, cu o voce foarte înceată, F. spune un lucru care o lasă în­mărmurită pe prietena ei:

– Åžtii, am înțeles că e mândrie să cer de la Dumnezeu să pot merge din nou...

Uimită, interlocutoarea se simte dintr-odată singură, „părăsită” în credința ei în vindecare. Ea simte cât de importantă e această mărturisire, dar se revoltă, căci această „Cale”, a lăsării în voia lui Dumnezeu, nu este încă și calea ei. Drumul parcurs împreună cu Hristos, pe care a do­rit din tot sufletul să i-L descopere lui F., o depășește deodată: pe picioare, tânără, plină de speranțe și de vise, nu o poate în­țelege pe cea care zace la pat de mai bine de un an și a cărei stare se înrăutățește, dar care primește taina unui har de negrăit.

Urmează apoi faza terminală, fulgeră­toare. Tot trupul bolnavei se umflă cu li­chid. Durerile sunt din ce în ce mai puter­nice. La ultima vizită, fata, care nu mai știe în ce poziție să se așeze, îi cere prietenei ei să-i maseze spatele. Trunchiul îi e atât de umflat și legat de un gât atât de subți­re, încât pare despărțit de capul minuscul, cu tenul palid ca de mumie... Cu lacrimi în ochi, vizitatoarea se pregătește să ple­ce după rugăciune, când tânăra bolnavă spune încet:

– Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul meu.

Din nou în stradă, studenta nu poate în­dura contrastul produs de zgomotele vese­le de vineri seara. Îi vine să urle la oamenii care stau la masă pe terasele restaurantelor și la tinerii care râd înlănțuiți că nu se pot distra așa, că trebuie să se oprească, fiindcă o tânără moare... și în ce dureri! Nu vrea să mai vadă și nici să mai știe de nimic.

Când se întoarce din nou la clinică, are un presentiment. Nu îndrăznește să bată la ușă. Se apleacă doar ca să se uite prin gau­ra cheii și să caute cu privirea albeața cear­șafului. Mintea încearcă s-o liniștească. Dar inima ei știe deja. Iar ochiul ei întâlnește golul. Atunci intră, iar cruzimea absenței o lovește în față și face să se strângă toată fi­ința ei tânără care respinge moartea. Patul nu mai este. N-a mai rămas decât o încăpe­re goală care așteaptă un alt pat. Inima ei se face ecoul acestui pustiu. Nu poate, sau mai degrabă nu vrea să creadă. Aleargă la biro­ul de la etaj. Supraveghetoarea îi povesteș­te până unde au mers curajul și credința prietenei sale, care a refuzat morfina: „Vreau să înfrunt moartea conștientă”. Familia era de față și fratele ei era înnebunit văzând atâ­ta suferință.

Legat de aceasta: harul muceniciei în­soțește suferința, pe cea acceptată. Orice durere purtată cu credință din iubire pen­tru Hristos este un fel de mucenicie. Nebunia Crucii nu poate fi înțeleasă din afară. Ea este revelație, ca una care repre­zintă miezul credinței creștine. Nu-L pu­tem primi pe Hristos fără Crucea prin care izvorăște Învierea. Părinții spun că muce­nicul primește un har atât de mare, că nu l-ar putea îndura fără durerea fizică. Așa cum Sfântul Siluan n-ar fi putut îndura prezența harului nici măcar o secundă în plus când i s-a arătat Hristos¹. Un stareț povestește că o femeie tânără, al cărei pân­tec enorm devenise „ceva monstruos” din cauza cancerului, nu făcea altceva decât să dea slavă lui Dumnezeu, ascultând de cuvântul părintelui său duhovnic. Ea re­ușea să rabde, și chiar cu bucurie,căci Hristos era prezent acolo, într-un colț al camerei sale de spital. Dar familia ei se plângea, fiindcă nici nu vedea și nici nu simțea acest har.

A trecut ceva vreme până când moar­tea lui F. a putut fi acceptată de cea care o însoțise pe acest drum de suferință al că­rui capăt – a cărui „încununare”, de fapt, cu cununa muceniciei – avea să fie... urca­rea ei la ceruri. A trebuit să plece un timp, ca să-și limpezească gândurile, aproape de dragostea mamei. Apoi și-a dat ultime­le examene. Ea spune că nu va uita nicio­dată darul pe care i l-a făcut F. El rămâne în adâncul inimii ei, ca o comoară din care își ia putere și inspirație. Își va aminti în­totdeauna de F., mai ales când va veni mo­mentul să părăsească această lume. Nădăjduiește să-I poată fi la fel de credin­cioasă lui Dumnezeu și să aibă curajul de a împlini ceea ce se va cere de la ea...

Slavă și laudă lui Dumnezeu Care ri­dică astfel de mărturisitori! În grecește, mărturie și mucenicie sunt unul și același cuvânt...

Note: