Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (V)

Doi ochi mari violeÅ£i pe un chip smead privesc întrebător, de sub o ÅŸuviÅ£ă de păr negru, la stagiara chinetoterapeută care toc­mai a intrat pe uÅŸă. În vârstă de 17 ani, F. suferă de o paralizie a membrelor inferioa­re. Ea se află într-o clinică specializată în oncologie, ÅŸi totuÅŸi pare să nu ÅŸtie asta – sau poate că nu vrea să ÅŸtie. Face o mutră de copil răsfăÅ£at când i se adresează celei care trebuie să-i întreÅ£ină mobilitatea pi­cioarelor:

– E ciudat, dansam la o petrecere ÅŸi, dintr-odată, m-a luat o durere în spate, apoi nu mi-am mai simÅ£it picioarele ÅŸi apoi... nu mai pot să merg! SpuneÅ£i-mi, dacă fac exerciÅ£ii voi putea să-mi folosesc din nou picioarele?

Stagiara, doar cu puÅ£in mai în vârstă, răs­punde cu precauÅ£ie, căci a primit ordin să nu divulge nimicreferitor la cauza acestei paralizii. A citit dosarul ÅŸi ÅŸtie că o tumoare este localizată la baza coloanei lui F.

–Vom vedea, nu ÅŸtiu, deocamdată voi stimula picioarele prin toate felurile de miÅŸcări posibile, după ce le masez.

Începe un joc – pervers. La fiecare ÅŸe­dinÅ£ă, F. spune alb pentru ca stagiara să spună negru, ÅŸi invers. Pacienta este foar­te inventivă în întrebările ei, dar ÅŸi în su­gestii... Terapeuta încearcă să evite cum poate mai bine aceste săgeÅ£i prin care fata caută să afle adevărul, dar, în forul său in­terior, mocneÅŸte o revoltă. Åži ea, în locul lui F., ar vrea să ÅŸtie. Asta este ÅŸcoala dură a profesiei pe care o deprinde, ÅŸi primii paÅŸi în lumea suferinÅ£ei o fac să-ÅŸi pună mereu aceeaÅŸi întrebare: de ce? Echipa medicală trebuie să menÅ£ină moralul lui F. ÅŸi, mai ales, să pregătească o eventuală urmare, care va depinde de prognosticul doctorilor.

Stagiara nu ÅŸtie că a pornit cu F. pe un drum lung, care va fi mai întâi cel al aÅŸtep­tării, ÅŸi deci al răbdării. Împreună, tinere ÅŸi pline de viaÅ£ă, ele vor respinge de la în­ceput gândul ne-vindecării, pentru a-l în­locui, pe măsură ce îndoiala va creÅŸte, cu o nădejde dincolo de orice nădejde. ÅžedinÅ£ele se succed fără nicio îmbunătă­Å£ire a stării picioarelor, a căror muscula­tură este din ce în ce mai flască. În schimb, o legătură puternică se stabileÅŸte între cele două tinere. F. vorbeÅŸte despre trecutul ei; franÅ£uzoaică născută în Martinica, a avut parte de o viaÅ£ă paradiziacă până în ziua în care tatăl ei, care lucra acolo ca jan­darm, a fost răpus de un cancer. Întoarsă în FranÅ£a, exact la un an după acest eve­niment, F. e lovită de paralizia ambelor picioare...

Studenta în chinetoterapie continuă să o viziteze ÅŸi după terminarea stagiului. S-a obiÅŸnuit să vină să o vadă după cursuri, care au loc în acelaÅŸi cartier. Cele două fete sunt acum legate printr-o prietenie cu atât mai profundă cu cât boala avan­sează, capricioasă. F. începe să înÅ£eleagă că picioarele ei nu se vor mai miÅŸca. multă vreme de aici înainte. Prietena ei încearcă să o pună faÅ£ă în faÅ£ă cu o reali­tate care depăÅŸeÅŸte înÅ£elegerea omului. Ea crede în Dumnezeu, în atotputernicia Lui. Pentru F. e ceva nou. Prietenei ei îi vine atunci ideea să-i copieze de mână psalmi. Si rugăciunea se pune în miÅŸcare, ÅŸi de o parte, ÅŸi de cealaltă. De fapt, de îndată ce o cunoscuse pe F., studenta începuse deja să se roage fierbinte pentru vindecarea ei. Pentru ea nu încăpea nicio îndoială. Dumnezeu nu putea să n-o asculte!

F. este despărÅ£ită de familie, care locu­ieÅŸte departe de metropola în care se află clinica ei. De aceea, echipa medicală o răs­faÅ£ă, iar internul, tânăr tată de familie, o sună de îndată ce ajunge seara acasă. Este primul lucru pe care îl face după o zi grea, căci în acest aÅŸezământ specializat sunt mulÅ£i tineri „condamnaÅ£i”.

Trece un an. Apoi F., care are „proble­me cu braÅ£ele”, cum spune ea, este trimisă la malul mării, într-un spital imens, renu­mit, din nefericire, pentru cazurile cele mai grave legate de acest handicap. Ea se află într-un salon cu multe paturi. Curtea miracolelor. Aici, chinetoterapia este seve­ră, ba chiar brutală: într-o zi, o pun între două bare ca s-o oblige să se Å£ină pe picioa­re ÅŸi să meargă: ea leÅŸină. Apoi începe un alt calvar: urmând să fie supusă unei inter­venÅ£ii, aceasta se amână de fiecare dată chiar în dimineaÅ£a zilei programate, când fata e gata să meargă în sala de operaÅ£ie.

PovesteÅŸte toate acestea în scrisori, fără să se plângă. Constată doar, acceptă ÅŸi în­dură tot ce i se întâmplă. O cucereÅŸte pe prietena ei, trezindu-i admiraÅ£ia; aceasta din urmă e departe de starea ei de spirit. Dimpotrivă, viitoarea chinetoterapeută, care e pe cale să-ÅŸi termine studiile, se re­voltă împotriva realităÅ£ii nemiloase ÅŸi mai ales împotriva personalului medical care pretinde că îngrijeÅŸte oameni. Ea îÅŸi mai face încă multe iluzii.

Urmează apoi întoarcerea la clinică. Nu mai e nimic de făcut. Boala avansează cu paÅŸi de uriaÅŸ ÅŸi deformează trupul tâ­năr. Într-o seară, după ce fetele ÅŸi-au ter­minat rugăciunea - F. are, în sfârÅŸit, o ca­meră doar pentru ea -, cu o voce foarte înceată, F. spune un lucru care o lasă în­mărmurită pe prietena ei:

– Åžtii, am înÅ£eles că e mândrie să cer de la Dumnezeu să pot merge din nou...

Uimită, interlocutoarea se simte dintr-odată singură, „părăsită” în credinÅ£a ei în vindecare. Ea simte cât de importantă e această mărturisire, dar se revoltă, căci această „Cale”, a lăsării în voia lui Dumnezeu, nu este încă ÅŸi calea ei. Drumul parcurs împreună cu Hristos, pe care a do­rit din tot sufletul să i-L descopere lui F., o depăÅŸeÅŸte deodată: pe picioare, tânără, plină de speranÅ£e ÅŸi de vise, nu o poate în­Å£elege pe cea care zace la pat de mai bine de un an ÅŸi a cărei stare se înrăutăÅ£eÅŸte, dar care primeÅŸte taina unui har de negrăit.

Urmează apoi faza terminală, fulgeră­toare. Tot trupul bolnavei se umflă cu li­chid. Durerile sunt din ce în ce mai puter­nice. La ultima vizită, fata, care nu mai ÅŸtie în ce poziÅ£ie să se aÅŸeze, îi cere prietenei ei să-i maseze spatele. Trunchiul îi e atât de umflat ÅŸi legat de un gât atât de subÅ£i­re, încât pare despărÅ£it de capul minuscul, cu tenul palid ca de mumie... Cu lacrimi în ochi, vizitatoarea se pregăteÅŸte să ple­ce după rugăciune, când tânăra bolnavă spune încet:

– Părinte, în mâinile Tale încredinÅ£ez duhul meu.

Din nou în stradă, studenta nu poate în­dura contrastul produs de zgomotele vese­le de vineri seara. Îi vine să urle la oamenii care stau la masă pe terasele restaurantelor ÅŸi la tinerii care râd înlănÅ£uiÅ£i că nu se pot distra aÅŸa, că trebuie să se oprească, fiindcă o tânără moare... ÅŸi în ce dureri! Nu vrea să mai vadă ÅŸi nici să mai ÅŸtie de nimic.

Când se întoarce din nou la clinică, are un presentiment. Nu îndrăzneÅŸte să bată la uÅŸă. Se apleacă doar ca să se uite prin gau­ra cheii ÅŸi să caute cu privirea albeaÅ£a cear­ÅŸafului. Mintea încearcă s-o liniÅŸtească. Dar inima ei ÅŸtie deja. Iar ochiul ei întâlneÅŸte golul. Atunci intră, iar cruzimea absenÅ£ei o loveÅŸte în faÅ£ă ÅŸi face să se strângă toată fi­inÅ£a ei tânără care respinge moartea. Patul nu mai este. N-a mai rămas decât o încăpe­re goală care aÅŸteaptă un alt pat. Inima ei se face ecoul acestui pustiu. Nu poate, sau mai degrabă nu vrea să creadă. Aleargă la biro­ul de la etaj. Supraveghetoarea îi povesteÅŸ­te până unde au mers curajul ÅŸi credinÅ£a prietenei sale, care a refuzat morfina: „Vreau să înfrunt moartea conÅŸtientă”. Familia era de faÅ£ă ÅŸi fratele ei era înnebunit văzând atâ­ta suferinÅ£ă.

Legat de aceasta: harul muceniciei în­soÅ£eÅŸte suferinÅ£a, pe cea acceptată. Orice durere purtată cu credinÅ£ă din iubire pen­tru Hristos este un fel de mucenicie. Nebunia Crucii nu poate fi înÅ£eleasă din afară. Ea este revelaÅ£ie, ca una care repre­zintă miezul credinÅ£ei creÅŸtine. Nu-L pu­tem primi pe Hristos fără Crucea prin care izvorăÅŸte Învierea. PărinÅ£ii spun că muce­nicul primeÅŸte un har atât de mare, că nu l-ar putea îndura fără durerea fizică. AÅŸa cum Sfântul Siluan n-ar fi putut îndura prezenÅ£a harului nici măcar o secundă în plus când i s-a arătat Hristos¹. Un stareÅ£ povesteÅŸte că o femeie tânără, al cărei pân­tec enorm devenise „ceva monstruos” din cauza cancerului, nu făcea altceva decât să dea slavă lui Dumnezeu, ascultând de cuvântul părintelui său duhovnic. Ea re­uÅŸea să rabde, ÅŸi chiar cu bucurie,căci Hristos era prezent acolo, într-un colÅ£ al camerei sale de spital. Dar familia ei se plângea, fiindcă nici nu vedea ÅŸi nici nu simÅ£ea acest har.

A trecut ceva vreme până când moar­tea lui F. a putut fi acceptată de cea care o însoÅ£ise pe acest drum de suferinÅ£ă al că­rui capăt – a cărui „încununare”, de fapt, cu cununa muceniciei – avea să fie... urca­rea ei la ceruri. A trebuit să plece un timp, ca să-ÅŸi limpezească gândurile, aproape de dragostea mamei. Apoi ÅŸi-a dat ultime­le examene. Ea spune că nu va uita nicio­dată darul pe care i l-a făcut F. El rămâne în adâncul inimii ei, ca o comoară din care îÅŸi ia putere ÅŸi inspiraÅ£ie. ÎÅŸi va aminti în­totdeauna de F., mai ales când va veni mo­mentul să părăsească această lume. NădăjduieÅŸte să-I poată fi la fel de credin­cioasă lui Dumnezeu ÅŸi să aibă curajul de a împlini ceea ce se va cere de la ea...

Slavă ÅŸi laudă lui Dumnezeu Care ri­dică astfel de mărturisitori! În greceÅŸte, mărturie ÅŸi mucenicie sunt unul ÅŸi acelaÅŸi cuvânt...

Note: