Domnia lui (1688-1714) lungă ÅŸi paÅŸni­că este paradoxală pentru un principat situ­at exact la răscrucea a trei Imperii (Otoman, Rus ÅŸi Austriac) în război permanent. Brâncoveanu reuÅŸeÅŸte să menÅ£ină o remar­cabilă stabilitate datorită unei politici abile, dar mai ales datorită aurului cu care a cum­părat bunăvoinÅ£a marilor puteri, alianÅ£ele ÅŸi complicităÅ£ile fără de care mica lui Å£ară ar fi dispărut, înghiÅ£ită ca atâtea altele. Aurul a fost cheia succeselor lui diplomatice; tot au­rul va fi ÅŸi instrumentul pierderii sale. Cât despre moartea sa, ea aparÅ£ine unui alt regis­tru: este o victorie prin care voievodul devi­ne sfânt ÅŸi martir. Refuzul obstinat de a se le­păda de credinÅ£a creÅŸtină ÅŸi de a deveni musulman, în ciuda înfiorătorului supliciu al decapitării copiilor lui, este o metanoia,o preschimbare, în marea tradiÅ£ie a sfinÅ£ilor mucenici creÅŸtini.

Putem afirma că toată viaÅ£a lui Constantin Brâncoveanu este, de fapt, un drum spre acest moment decisiv, în care destinul lui de­pinde de un singur cuvânt. Fapte ÅŸi gesturi ale unei vieÅ£i profund ancorate în bogăÅ£ie ÅŸi putere lasă totuÅŸi să se întrevadă posibilita­tea unui sfârÅŸit excepÅ£ional. Nu e vorba nu­mai de o convertire (voievodul a fost întot­deauna un credincios fervent, în felul lui...), ci de o adevărată transfigurare în momentul alegerii decisive: Hristos sau viaÅ£a pămân­tească.

FAPTE ÅžI GESTURI

După căderea Imperiului Bizantin, Principatele Române primesc ÅŸi adăpostesc refugiaÅ£i greci, iconografi, artiÅŸti, călugări ÅŸi preoÅ£i, ba chiar ÅŸi Patriarhi Ecumenici exi­laÅ£i. Se înfiinÅ£ează peste tot ÅŸcoli de teologie în limba greacă. Mai mult: românii intervin direct în Imperiul Otoman, ajutând ÅŸi sal­vând mănăstiri ortodoxe, mai ales la Muntele Athos: Vatopedu, Grigoriu, Zografu, Simonos Petra etc.

În celebra sa carte BizanÅ£ după BizanÅ£, Nicolae Iorga demonstrează că, în fond, voie­vozii români, de la Åžtefan cel Mare ÅŸi până la Constantin Brâncoveanu, se revendică în mod deliberat drept continuatori ai civilizaÅ£iei bi­zantine. De aceea ei se proclamă basileisbi­zantini (Vasile Lupu în 1631) ÅŸi protectori ai Bisericii Ecumenice.

Lumea ortodoxă îi recunoaÅŸte lui Constantin Brâncoveanu, ca ÅŸi predecesorilor săi, o auto­ritate de tip imperial: utilizarea în scrisori a for­mulei „Domn prin voia lui Dumnezeu”nu este deloc o figură de stil. Voievodul român este nu numai protectorul, ci ÅŸi inspiratorul unei veri­tabile renaÅŸteri a civilizaÅ£iei bizantine ÅŸi a tra­diÅ£iei creÅŸtin-ortodoxe. El este ctitor de nenu­mărate biserici ÅŸi mănăstiri. îl aduce de la Istanbul pe Antim Ivireanul, viitor Mitropolit, dar mai ales savant poliglot, cap de ÅŸcoală, edi­tor în mai multe limbi (română, slavonă, grea­că, georgiană ÅŸi arabă) a 63 de cărÅ£i ortodoxe (Biblia, fireÅŸte, apoi Psaltirea, primul Liturghier grec-arab din lume, tipărit cu litere arabe în 1701 etc.).

Fără îndoială că domnitorul român îi iri­tă pe turci, prin gesturi aparent anodine, dar în fond atât de semnificative pentru Ortodo­xie: el consacră la BucureÅŸti episcopi in parti- bus(Sevastia, Nyssa). Capitala Valahiei devi­ne refugiul întregii Ortodoxii oprimate: aici îÅŸi află adăpost „Clement de Adrianopole, Au- xenÅ£iu de Sofia, Maxim de Hierapolis, ... dar ÅŸi simpli prelaÅ£i, egumeni bizantini famelici, oa­meni de litere.”.La academia domnească pe care Brâncoveanu o înfiinÅ£ează la BucureÅŸti se preda, fireÅŸte, greaca clasică (Homer ÅŸi Pita- gora), dar mai ales învăÅ£ătura SfinÅ£ilor PărinÅ£i, ca de exemplu Grigorie de Nazianz.

Abil manipulator pentru unii, trădător pentru alÅ£ii, inconstant pentru toÅ£i, Constantin Brâncoveanu dovedeÅŸte o remarcabilă con­secvenÅ£ă când este vorba de Biserică ÅŸi de credinÅ£a ortodoxă. Fapte ÅŸi gesturi de credin­Å£ă ÅŸi evlavie, care prefigurează sfârÅŸitul său tragic.

SFÂNT ÅžI MARTIR

Turcii îÅŸi aleg momentul cu un rafinament tipic oriental: în Vinerea Mare, Constantin Brâncoveanu este arestat la BucureÅŸti, în pa­latul domnesc, ÅŸi dus la Istanbul, împreună cu întreaga sa familie. Cuvintele pe care le spu­ne în clipa mazilirii sunt deja premonitorii ÅŸi marchează profunda sa schimbare, metanoia: „Dacă aceste nenorociri vin de la Dumnezeu pen­tru păcatele mele, facă-se voia Lui! Iar dacă ele sunt rodul răutăÅ£ii omeneÅŸti, Dumnezeu să îi ier­te pe duÅŸmanii mei”.

Este închis din ordinul sultanului Ahmed al III-lea ÅŸi supus unor cazne înfiorătoare. Ce­dează cu uÅŸurinÅ£ă în ceea ce priveÅŸte latura „materială” ÅŸi destăinuie locurile unde se află ascunsă imensa lui avere. Atunci i se cere esenÅ£ialul: să renunÅ£e la credinÅ£a creÅŸtină ÅŸi să devină musulman. Brâncoveanu refuză în numele său, dar ÅŸi în numele celor patru fii, prinÅ£ii Constantin, Åžtefan, Radu ÅŸi Matei. Cuvintele pe care le pronunÅ£ă în aceste mo­mente de cumpănă nu mai fac parte din vo­cabularul unui domnitor, ci din cel al unui sfânt: „Fiilor, aveÅ£i curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem ÅŸi pe ele, ci să le aducem curate în faÅ£a Mântuito­rului nostru Iisus Hristos. Să ne spălăm păca­tele cu sângele nostru”.

E poate de mirare că un domnitor incon­stant, poate chiar laÅŸ în anumite momente ale vieÅ£ii lui, a fost capabil să pronunÅ£e cuvinte atât de definitive. Poate că în aceste clipe Constantin Brâncoveanu nu mai era singur: „Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă în­grijiÅ£i cum sau ce veÅ£i vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiÅ£i; fiindcă nu voi sunteÅ£i care vorbiÅ£i, ci Duhul Tatălui vostru este care gră­ieÅŸte întru voi”(Mt 10, 19-20).

ExecuÅ£ia este decisă, nu întâmplător, pe 15 august 1714, de Sfânta Maria. Este, toto­dată, ÅŸi ziua de naÅŸtere lui Constantin Brân- coveanu.

Decapitarea a fost de o cruzime înfioră­toare: martori ÅŸi cronicari deopotrivă au spus că până ÅŸi spectatorii turci, obiÅŸnuiÅ£i ÅŸi amatori ai acestui gen de spectacol, au fost îngroziÅ£i. Primul ucis este sfetnicul, Ianache Văcărescu. Urcă apoi pe eÅŸafod bă­trânul Constantin Brâncoveanu, umilit, desculÅ£, cu semne vădite de tortură, urmat de cei patru feciori, dintre care cel mai mic, Matei, are doar 12 ani. Turcii îl obligă pe tată să privească decapitarea fiilor. I se cere, după fiecare execuÅ£ie, să se lepede de cre­dinÅ£a creÅŸtină. Este singura condiÅ£ie pentru a împiedica moartea următorului.

Brâncoveanu refuză. A accepta ÅŸi a asuma moartea propriilor copii, când cu un singur cuvânt poÅ£i să îi salvezi: iată victoria sa ma­joră!

Cel mai mic dintre fiii săi, prinÅ£ul Matei, îngrozit, într-un moment de slăbiciune atât de firească, îÅŸi imploră tatăl: „Nu pot. Mă fac musulman”.

Urmează incredibilul dialog care depăÅŸeÅŸ­te condiÅ£ia umană – Constantin Brâncoveanu îÅŸi încurajează fiul cu cuvinte care par venite din altă lume: „Nimeni din neamul nostru nu s-a lepădat de credinÅ£a creÅŸtină. Dacă am putea să murim pentru ea de o mie de ori, ar fi o bine­cuvântare”. Matei este transfigurat; el intră în eternitate cu aceste ultime cuvinte adresate călăului: „Vreau să mor creÅŸtin. LoveÅŸte!”

Constantin Brâncoveanu este decapitat ultimul – a mai avut timp să îÅŸi facă cruce ÅŸi să rostească: „Doamne, facă-se voia Ta!”

Nu este inutil să amintim că ambasadorii Angliei, FranÅ£ei, Austriei ÅŸi Rusiei nu au re­fuzat invitaÅ£ia sultanului ÅŸi au asistat la exe­cuÅ£ia voievodului român. După aceasta, zia­rul Gazette de FranceanunÅ£ă lapidar: „Un prinÅ£ român a fost executat pentru că nu ÅŸi-a plătit datoriile”.

Constantin Brâncoveanu a fost canonizat pe 20 iunie 1992. Biserica îl prăznuieÅŸte în fiecare an pe 16 august, ziua următoare Ador­mirii Maicii Domnului ÅŸi supliciului său.

Astfel, voievodul român a ieÅŸit din istorie ÅŸi s-a aÅŸezat printre icoane.