Pe vremuri, la mine în parohie, într-un sat de la marginea județului, mă jucam din când în când de-a Moș Nicolae. Satul mic, necăjit, 80 de fami­lii. Noroc de niște oameni buni care ne aju­tau. Mergeam la Polirom, la Silviu Lupescu: Silviu, am în sat niște oameni prăpădiți, dă-mi, te rog, niște bani să le iau de mâncare. Åži Silviu îmi dădea. Mergeam la Spitalul „Sfân­ta Maria", la domnișoara doctor Simona Gavrilescu: Simona, am în sat niște copii bol­navi și n-avem medic. Te rog, nu vii tu să-i vezi? Åži Simona își punea cizmele de cauciuc și venea. Fără ei n-aș fi scos-o la capăt, măcar așa, cât de puțin.

Odată, de un Sfântul Nicolae, dau peste o casă cu 12 suflete, dacă se pot numi casă pa­tru pereți lipiți cu lut și acoperiți cu resturi de tablă. Vreo șapte-opt copii înghețați, două su­rori mai mari cu burta la gură, părinții, fără slujbe, munceau cu ziua și trăiau din te miri ce. Tocmai ce aduseseră un cărucior de „cio­cane" și umpluseră casa de fum. Da' n-aveți lemne? întreb și eu, ca să zic ceva. N-am apu­cat, părinte, zice bărbatul, că sunt scumpe tare. Nu mi-a mai tihnit seara. M-am dus la nea Costache, epitropul. Nea Costache, câți bă­nuți avem strânși la biserică? O nimica toată, dar tot ajungeau de-un car cu lemne. I-am luat pe toți și i-am dus omului. Uite, zic, ia mâine un car cu lemne, și duminică să veniți la sluj­bă. Duminica următoare au fost toți în biseri­că. Lumea a cârtit puțin, că de ce cheltui ba­nii bisericii pe „Bărăcani" (așa le era porecla, de la baraca în care locuiau), dar văzându-i frumușel la slujbă și pe toți copilașii aceia cuminți morfolind la prescuri, m-au iertat. Bărăcanii nici n-au mai lipsit de-atunci din biserică. După câtva timp, ne-am și încuscrit, că una din fete a născut un băiat și au venit să li-l botez. Iar când a fost să facem biserică nouă în sat, Bărăcanii au fost printre primii la dat o mână de ajutor. La vreo trei-patru ani după ce am plecat din parohie, ce aflu. O fată de-a Bărăcanilor, abia intrată în școală, i-a lăsat pe toți cu gura căscată. Făcea din cap tot felul de calcule complicate, nici ea nu știa cum. Åži me­mora într-o clipă tot ce citea. Printr-o împre­jurare încâlcită, ca toate căile Domnului, o fundație româno-britanică a auzit de fata Bărăcanilor și a venit să-i vadă. Pe fată, împre­ună cu maică-sa, au invitat-o la Londra, la un centru de excelență sau pentru copii supradotați, ceva de genul ăsta. Iar Bărăcanilor le-au cumpărat o căsuță în sat. Așa merg lucrurile, cum s-ar spune. Când o să mă întorc în țară, o să trec pe la ei, să-mi văd finul. Åži să mă mân­dresc cu fata Bărăcanilor, care a mâncat pres­cură din mâna mea.

He, he, Bărăcanii s-au aranjat, dar eu era s-o încurc la vremea aceea cu șefii mei. Când să fac „raportul" contabil anual (orice paroh are datoria aceasta, să arate cum a cheltuit ba­nii enoriașilor), iau eu formularul, îl sucesc pe  toate părțile. Unde să trec banii bisericii pe care-i dădusem de pomană Bărăcanilor? Erau acolo tot felul de rubrici: lumânări, tămâie, botezuri, morți, nunți, dascăl, curent electric etc., dar nici una „pomană” sau, cum se spu­ne, „milostenie”. Mă uit ce mă uit, apoi iau pi­xul și scriu apăsat la capătul paginii: De po­mană. Un car cu lemne pentru Bărăcani. Trei sute de mii. Duc eu „raportul”, îl ia părintele protopop, adică șeful meu, îl întoarce pe toa­te părțile. Se uită lung. Își pune și ochelarii. Ce e aia, „de pomană”? mârâie el în colțul gu­rii. De pomană, zic. Adică am dat un car de lemne de pomană. Lasă hârtia și mă privește peste ochelari. Din banii parohiei? Păi, zic, aș fi dat din salariul meu, dar nu mă ajung cu ba­nii. Lasă hârtia deoparte. Mă, tu ai venit să faci pe nebunul cu mine? Doamne ferește, zic, pă­rinte protopop. Păi, face el, asta e delapidare de fonduri. Așa e, zic. Se enervează. Aa! Faci pe deșteptul. Las' că văd eu ce-o să mai spui înaintea preasfințitului. Păi, zic, o să-i spun că așa m-a învățat Hristos, să delapidez banii pa­rohiei și să-i împart cu toți prăpădiții. Până la urmă m-a iertat protopopul, că era om bun.

În fiecare an, de Sfântul Nicolae, îmi amin­tesc de Bărăcani și de carul cu lemne. O nimi­ca toată, la urma urmei, niște firimituri de la masă, care au schimbat viețile a 12 oameni, așa cum, mai demult, o Pâine întreagă i-a schimbat pe alți 12. Åži așa a început totul. Nu e bine că-mi amintesc și, uite, vă mai și povestesc spre lau­dă, așa că mi-am cam pierdut plata în cer. Doamne, pe sfinții Tăi știu că i-am supărat, dar măcar pentru rugăciunile Bărăcanilor, miluiește-mă și pe mine, păcătosul.

Pr. Ioan Florin Florescu (Scoția)