Atitudinea față de femeia lăuză sau față de femeia în perioada scurgerilor de sânge lunare a fost influ­ențată uneori și în creștinism de prevederile Leviticului, capitolul 12, unde se vorbește de o necurătie a femeii care a născut, tinându-se seama de sexul pruncului: 40 de zile dacă s-a născut un băiat și 80 de zile în cazul unei fete. Textul din Levitic arată că necurătia femeii lehuze este de aceeași natură cu necurătia femeii în zilele menstruației. Curățirea era marcată prin aducerea unei jertfe ardere-de-tot și doar după aceea femeia era considerată curată².

În Legământul cel Nou, prin Hristos, a fost reînnoită firea umană și nimic din ceea ce este firesc nu poate fi considerat ca necurat. În același timp, însă, avem canoane ale Bisericii care, la o primă lectură, ar lăsa să se înțeleagă că am putea vorbi despre o astfel de necurăție și care ar exprima interzicerea apropie­rii femeii de cele sfinte în perioada rânduielilor lunare:

CANONUL 2 AL SFÂNTULUI DIONISIE AL ALEXANDRIEI (+264):

„Iar în privința femeilor care au curățirea lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele așa, să intre în casa lui Dumnezeu, socotesc că și a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele, fiind credincioase și cucerni­ce, n-ar îndrăzni, aflându-se așa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de Trupul și de Sângele lui Hristos; căci nici ceea ce avea scurgerea sângelui de 12 ani nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, și a-și aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, și a se ruga spre a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat si cu sufletul, si cu trupuPse va opri de a se apropia de cele sfinte și de Sfintele Sfinților"

CANONUL 7 AL SFÂNTULUI TIMOTEI AL ALEXANDRIEI (+385):

„Întrebare: Dacă o femeie va ști că are cele obișnuite femeilor, se cuvine a se apropia de Taine în ziua aceea ori nu?

Răspuns: Nu se cuvine până ce se va curăți.”*

Pe lângă aceste canoane, avem canonul canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare (+373), care ne oferă une­le nuanțe demne de a fi luate în seamă:

„Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune și curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic si necurat;că, după cum zice Apostolul, «ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc» (2 Cor. 2, 15). Dar fiindcă săgețile diavolului sunt diferite și de multe feluri, si pe cei mai curați la minte se nevoieste a-i tulbura,și oprește pe frați de la străduințele obișnuite, semănând pe as­cuns în ei gânduri necurate și spurcate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mântuitorului nostru, și să întărim mintea celor mai simpli. «Toate sunt curate celor curați, iar celor necurați si conștiința si toate le sunt spurcate» (Tit 1, 15). Dar mă minunez de vicleșugul diavolului, căci fiind el stricăciune și pieire, stârnește gânduri în aparență curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori is­pitire,căci precum am zis mai înainte, pentru ca să rețină pe cei străduitori de la zelul obișnuit și mântu­itor și pentru ca să se pară că a învins în această privință, întrebuințează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viață, ci provoacă întrebări și flecării care trebuiesc înlăturate.Căci, spune-mi mie, iubite și prea cucernice, ce păcat, sau necurăție, are o scurgere firească.Aceasta ar fi tot așa ca și cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreția ce se elimină prin nări, și pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe și despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viață.

Åži apoi, dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieștile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat! «Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, după Faptele dum­nezeiești ale Apostolilor (17, 28-29), apoi nimic necurat nu avem în noi»; fiindcă numai atunci ne spurcăm, când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea firii, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim și pe aceasta.Insă, fiindcă cei ce vreau să grăiască împo­triva celor ce se numesc drepte, sau mai bine zis, ce­lor făcute de Dumnezeu, se referă si la cuvântul evan­ghelic, după care «nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies», trebuie să se mustre si această neso­cotință a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă îna­inte de toate, nefiind întăriți, în nestiința lor, vatămă Scripturile. Iar cuvântul divin este așa: fiindcă iarăși unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, Insusi Domnul, dezlegând nestiința lor, adică dând în vi­leag eroarea lor, zice că: «Nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: și de unde ies? și răs­punde: din inimă; căci se știe că acolo sunt vistieri­ile rele ale gândurilor spurcate și ale celorlalte păca­te». Iar Apostolul învățând mai pe scurt despre aceasta zice: «Mâncarea nu ne va pune pe noi îna­intea lui Dumnezeu» (1 Cor. 8, 8).

Åži de ar zice cineva acum deslușit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat; se poate că și doc­torii, ca măcar de la cei din afară să se rușineze, în privința aceasta vor răspunde că celui ce trăiește i s-au dat oarecari ieșiri indispensabile spre a elimi­na prisosința scurgerilor care hrănesc fiecare mă­dular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii, și mucoasele cele ce se elimină din cap, și ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale canalelor de sămânță este aceea.

Așadar, ce fel de păcat este înfața lui Dumnezeu, o, bătrânule prea iubitor de Dumnezeu, când Însuși Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit și a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieșiri?...”

Din analiza acestor texte se poate înțelege că interzicerea apropierii de Cele Sfinte nu este insti­tuită de către canonul Canonul 2 al Sfântului Dionisie al Alexandriei (†264) și 7 al Sfântului Teofil al Alexandriei decât pentru aspectele legate de curăția trupească, de igienă, nefiind aici vorba de o oarecare nevrednicie care ar decurge dintr-o necurăție a firii în perioada rânduielilor lunare. Canonul 1 al Sfântului Atanasie cel Mare, deși nu vorbește direct despre pierderile de sânge la care este supusă firea femeii, poate să ne ducă spre o în­țelegere prin analogie a acestui subiect, cu atât mai mult cu cât textul datează dintr-o perioadă în care Constituțiile Apostolice, text cu largă circulație în Biserica vremii, fac precizări clare în acest sens: „nici împreunările legitime, nici lehuzia, nici curge­rea sângelui, nici scurgerile în vis nu pot întina firea omului sau să o separe de Duhul Sfânt, ci numai ne­credința, impietatea și acțiunea contrară legii”⁵.

Spre o astfel de interpretare ne încurajează și Scrisoarea 64 a Sfântului Grigorie cel Mare, care ara­tă că femeii nu trebuie să i se interzică intrarea în Biserică în acele zile, pentru că fluxul natural pe care femeia îl suferă nu se i poate imputa ca fiind o vină, deci, spune el, „este corect să nu i se interzică să in­tre în Biserică,deoarece femeia care suferea de aceas­tă scurgere de sânge, după ce a atins cu umilință mar­ginea hainei Mântuitorului, s-a vindecat”⁶.

Dacă acea femeie a putut să atingă haina Dom­nului nostru, lucru subliniat de Scriptură ca lăuda­bil, de ce ar trebui ca o femeie care are scurgerea firească să nu intre în Biserică? Sfântul Grigorie cel Mare merge mai departe și, făcând aluzie directă la cuvintele canonului 1 al lui Atanasie cel Mare („și pe cei mai curați la minte se nevoiește a-i tulbura”), arată că „este [caracteristica] sufletelor bune ca să identifice într-un anumit fel greșeala lor chiar și acolo unde nu este vreo greșeală”.Arătând că rigoarea pri­vind apropierea de Cele Sfinte s-a dezvoltat în me­diul monahal, manifestă înțelegere față de această scrupulozitate, fără însă a o prezenta ca o rânduială a Bisericii.

El spune: „este [caracteristica] sufletelor bune ca să identifice într-un anumit fel greșeala lor chiar si acolo unde nu este vreo greșeală, deoarece adeseori un lucru fără vreo greșeală provine, totuși, dintr-o anumită greșeală: fiindcă chiar și când suntem înfometați, mâncăm fără greșeală, totuși s-a întâmplat ca primii oameni să mănânce din greșeală. De fapt, obiceiul lunar nu este pentru femei vreo greșeală, fără îndoială, deoarece se produce natural. Dar, cu toate acestea, pentru faptul că natura însăși este în așa fel alterată, căci chiar și fără pornirea dorinței pare să fie pângărită, păcatul a venit din greșeală, prin care na­tura umană să se cunoască prin judecată pe ea însăși și ceea ce a devenit. Åži omul care a săvârșit greșeala din propria voie să poarte fără de voie și învinuirea greșelii. Iar, de aceea, femeile când consideră de la ele în­sele, în rânduiala lunară, că nu trebuie să se apropie de Taina domnescului Trup și Sânge, sunt de lăudat dato­rită examinării lor corecte; dar când, cercetându-se cu adevărat, în afara obiceiului vieții religioase⁷, iau degra­bă cu dragoste față de aceeași Taină, nu trebuie, așa după cum am spus mai înainte, să fie oprite"*.

Observarea acestor texte ne ajută să înțelegem că reținerea Bisericii față de apropierea femeii de Cele Sfinte în timpul lăuziei sau al pierderilor de sânge lunare a avut doar un aspect legat de igienă și bună-cu- viință. Nu există niciun alt argument pentru a considera că ar fi vorba de o necurăție a firii femeiești, din pricina căreia femeia ar fi oprită să intre în Biserică și să se apropie de Cele Sfinte.

Pr. Conf. Dr. Patriciu Dorin Vlaicu, Bruxelles

 Note:

1. Textul de față este o prezentare completată a abor­dării acestei problematici publicată în lucrarea: Patriciu Vlaicu, Canon și libertate. Împărtășirea continuă din experiența Bisericii,Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013, pp. 203-208.

2. Alexandru Mihăilă face o prezentare a modului în care Legea cea veche a influențat dezvoltarea acestei problematici în Biserică. Vezi Alexandru Mihăilă, „De ce femeia care naște ar deveni ne­curată?”, în Lumina,2 febr. 2012, p. 4.

3. Aceste cuvinte ar trebui înțelese în sensul că igi­ena sufletească și cea trupească trebuie să fie lu­ate în seamă atunci când ne apropiem de Cele Sfinte. Având în vedere condițiile de igienă la dis­poziția femeii în vremea în care au fost elabora­te aceste texte, este de înțeles argumentarea din canonul 2 al Sf. Dionisie al Alexandriei (†264) și 7 al Sf. Timotei al Alexandriei (f385).

4. Din această formulare reiese clar că este vorba de o necurăție propriu-zisă, nu de o perioadă de cu­răție rituală, cum era în Vechiul Testament.

5. Vezi „Constituțiile Apostolice, 6, 27”, în Ioan I. Ică Jr., Canonul Ortodoxiei,Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 708.

6. Sancti Gregorii Magni, „Epistolarum 64”, în PL, 77.

7. Aici se înțelege viața monahală.

8. Sancti Gregorii Magni, „Epistolarum 64”, în PL, 77, 1183, 1193: „Bonarum quippe mentium est, et ibi aliquo modo culpas suas agnoscere, ubi culpa non est; quia saepe sine culpa agitur quod venit ex culpa: unde etiam cum esurimus, sine culpa comedimus, quibus ex culpa primi hominis factum est ut esuriamus. Menstrua enim consuetudo mulieribus non aliqua culpa est, videlicet quae naturaliter accedit. Sed tamen quod natura ipsa ita vitiata est, ut etiam sine voluntatis studio videatur esse polluta, ex culpa venit vitium, in quo se ipsa, qualis per iudicium fac ta sit, humana natura cognoscat. Et homo qui culpam sponte perpetravit, reatum culpae portet invitus. Atque ideo feminae cum semet ipsis considerent, et si in menstrua consuetudine ad sacramentum Dominici corporis et sanguinis accedere non praesumant, de sua recta consideratione laudandae sunt; dum vero percipiendo ex religiosae vitae consuetudine, eiusdem mysterii amore rapiuntur, reprimendae, sicut praediximus, non sunt”.