Curăția firii și necurăția trupească
publicat in Canonica pe 5 Decembrie 2013, 11:33
Apropierea femeii de Cele Sfinte în timpul scurgerilor de sânge.1
Atitudinea față de femeia lăuză sau față de femeia în perioada scurgerilor de sânge lunare a fost influențată uneori și în creștinism de prevederile Leviticului, capitolul 12, unde se vorbește de o necurătie a femeii care a născut, tinându-se seama de sexul pruncului: 40 de zile dacă s-a născut un băiat și 80 de zile în cazul unei fete. Textul din Levitic arată că necurătia femeii lehuze este de aceeași natură cu necurătia femeii în zilele menstruației. Curățirea era marcată prin aducerea unei jertfe ardere-de-tot și doar după aceea femeia era considerată curată2.
În Legământul cel Nou, prin Hristos, a fost reînnoită firea umană și nimic din ceea ce este firesc nu poate fi considerat ca necurat. În același timp, însă, avem canoane ale Bisericii care, la o primă lectură, ar lăsa să se înțeleagă că am putea vorbi despre o astfel de necurăție și care ar exprima interzicerea apropierii femeii de cele sfinte în perioada rânduielilor lunare:
CANONUL 2 AL SFÂNTULUI DIONISIE AL ALEXANDRIEI (+264):
„Iar în privința femeilor care au curățirea lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele așa, să intre în casa lui Dumnezeu, socotesc că și a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele, fiind credincioase și cucernice, n-ar îndrăzni, aflându-se așa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de Trupul și de Sângele lui Hristos; căci nici ceea ce avea scurgerea sângelui de 12 ani nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, și a-și aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, și a se ruga spre a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat si cu sufletul, si cu trupuPse va opri de a se apropia de cele sfinte și de Sfintele Sfinților"
CANONUL 7 AL SFÂNTULUI TIMOTEI AL ALEXANDRIEI (+385):
„Întrebare: Dacă o femeie va ști că are cele obișnuite femeilor, se cuvine a se apropia de Taine în ziua aceea ori nu?
Răspuns: Nu se cuvine până ce se va curăți.”*
Pe lângă aceste canoane, avem canonul canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare (+373), care ne oferă unele nuanțe demne de a fi luate în seamă:
„Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune și curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic si necurat;că, după cum zice Apostolul, «ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc» (2 Cor. 2, 15). Dar fiindcă săgețile diavolului sunt diferite și de multe feluri, si pe cei mai curați la minte se nevoieste a-i tulbura,și oprește pe frați de la străduințele obișnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate și spurcate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mântuitorului nostru, și să întărim mintea celor mai simpli. «Toate sunt curate celor curați, iar celor necurați si conștiința si toate le sunt spurcate» (Tit 1, 15). Dar mă minunez de vicleșugul diavolului, căci fiind el stricăciune și pieire, stârnește gânduri în aparență curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire,căci precum am zis mai înainte, pentru ca să rețină pe cei străduitori de la zelul obișnuit și mântuitor și pentru ca să se pară că a învins în această privință, întrebuințează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viață, ci provoacă întrebări și flecării care trebuiesc înlăturate.Căci, spune-mi mie, iubite și prea cucernice, ce păcat, sau necurăție, are o scurgere firească.Aceasta ar fi tot așa ca și cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreția ce se elimină prin nări, și pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe și despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viață.
Åži apoi, dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieștile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat! «Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, după Faptele dumnezeiești ale Apostolilor (17, 28-29), apoi nimic necurat nu avem în noi»; fiindcă numai atunci ne spurcăm, când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea firii, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim și pe aceasta.Insă, fiindcă cei ce vreau să grăiască împotriva celor ce se numesc drepte, sau mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu, se referă si la cuvântul evanghelic, după care «nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies», trebuie să se mustre si această nesocotință a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă înainte de toate, nefiind întăriți, în nestiința lor, vatămă Scripturile. Iar cuvântul divin este așa: fiindcă iarăși unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, Insusi Domnul, dezlegând nestiința lor, adică dând în vileag eroarea lor, zice că: «Nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: și de unde ies? și răspunde: din inimă; căci se știe că acolo sunt vistieriile rele ale gândurilor spurcate și ale celorlalte păcate». Iar Apostolul învățând mai pe scurt despre aceasta zice: «Mâncarea nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu» (1 Cor. 8, 8).
Åži de ar zice cineva acum deslușit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat; se poate că și doctorii, ca măcar de la cei din afară să se rușineze, în privința aceasta vor răspunde că celui ce trăiește i s-au dat oarecari ieșiri indispensabile spre a elimina prisosința scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii, și mucoasele cele ce se elimină din cap, și ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale canalelor de sămânță este aceea.
Așadar, ce fel de păcat este înfața lui Dumnezeu, o, bătrânule prea iubitor de Dumnezeu, când Însuși Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit și a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieșiri?...”
Din analiza acestor texte se poate înțelege că interzicerea apropierii de Cele Sfinte nu este instituită de către canonul Canonul 2 al Sfântului Dionisie al Alexandriei (†264) și 7 al Sfântului Teofil al Alexandriei decât pentru aspectele legate de curăția trupească, de igienă, nefiind aici vorba de o oarecare nevrednicie care ar decurge dintr-o necurăție a firii în perioada rânduielilor lunare. Canonul 1 al Sfântului Atanasie cel Mare, deși nu vorbește direct despre pierderile de sânge la care este supusă firea femeii, poate să ne ducă spre o înțelegere prin analogie a acestui subiect, cu atât mai mult cu cât textul datează dintr-o perioadă în care Constituțiile Apostolice, text cu largă circulație în Biserica vremii, fac precizări clare în acest sens: „nici împreunările legitime, nici lehuzia, nici curgerea sângelui, nici scurgerile în vis nu pot întina firea omului sau să o separe de Duhul Sfânt, ci numai necredința, impietatea și acțiunea contrară legii”5.
Spre o astfel de interpretare ne încurajează și Scrisoarea 64 a Sfântului Grigorie cel Mare, care arată că femeii nu trebuie să i se interzică intrarea în Biserică în acele zile, pentru că fluxul natural pe care femeia îl suferă nu se i poate imputa ca fiind o vină, deci, spune el, „este corect să nu i se interzică să intre în Biserică,deoarece femeia care suferea de această scurgere de sânge, după ce a atins cu umilință marginea hainei Mântuitorului, s-a vindecat”6.
Dacă acea femeie a putut să atingă haina Domnului nostru, lucru subliniat de Scriptură ca lăudabil, de ce ar trebui ca o femeie care are scurgerea firească să nu intre în Biserică? Sfântul Grigorie cel Mare merge mai departe și, făcând aluzie directă la cuvintele canonului 1 al lui Atanasie cel Mare („și pe cei mai curați la minte se nevoiește a-i tulbura”), arată că „este [caracteristica] sufletelor bune ca să identifice într-un anumit fel greșeala lor chiar și acolo unde nu este vreo greșeală”.Arătând că rigoarea privind apropierea de Cele Sfinte s-a dezvoltat în mediul monahal, manifestă înțelegere față de această scrupulozitate, fără însă a o prezenta ca o rânduială a Bisericii.
El spune: „este [caracteristica] sufletelor bune ca să identifice într-un anumit fel greșeala lor chiar si acolo unde nu este vreo greșeală, deoarece adeseori un lucru fără vreo greșeală provine, totuși, dintr-o anumită greșeală: fiindcă chiar și când suntem înfometați, mâncăm fără greșeală, totuși s-a întâmplat ca primii oameni să mănânce din greșeală. De fapt, obiceiul lunar nu este pentru femei vreo greșeală, fără îndoială, deoarece se produce natural. Dar, cu toate acestea, pentru faptul că natura însăși este în așa fel alterată, căci chiar și fără pornirea dorinței pare să fie pângărită, păcatul a venit din greșeală, prin care natura umană să se cunoască prin judecată pe ea însăși și ceea ce a devenit. Åži omul care a săvârșit greșeala din propria voie să poarte fără de voie și învinuirea greșelii. Iar, de aceea, femeile când consideră de la ele însele, în rânduiala lunară, că nu trebuie să se apropie de Taina domnescului Trup și Sânge, sunt de lăudat datorită examinării lor corecte; dar când, cercetându-se cu adevărat, în afara obiceiului vieții religioase7, iau degrabă cu dragoste față de aceeași Taină, nu trebuie, așa după cum am spus mai înainte, să fie oprite"*.
Observarea acestor texte ne ajută să înțelegem că reținerea Bisericii față de apropierea femeii de Cele Sfinte în timpul lăuziei sau al pierderilor de sânge lunare a avut doar un aspect legat de igienă și bună-cu- viință. Nu există niciun alt argument pentru a considera că ar fi vorba de o necurăție a firii femeiești, din pricina căreia femeia ar fi oprită să intre în Biserică și să se apropie de Cele Sfinte.
Pr. Conf. Dr. Patriciu Dorin Vlaicu, Bruxelles
Note: