Era iarnă, afară era frig, examenele erau pe sfârşite şi toţi studenţii plecau acasă să se regăsească cu cei dragi, cu părinţii, cu cei pe care îi iubesc. Îmi puneam şi eu între­barea oare unde să merg, căci acel „acasă” pe care îl lăsasem în spate era la mai bine de 2300 de km şi apoi la acea vreme nu aveam cum să plătesc un drum aşa de lung, într-un cuvânt eram fericit, nu aveam nimic, decât puţinele haine şi cărţile care stăteau liniştite pe rafturi­le din camera de cămin. Soluţia a venit de la sine, am plecat timp de două săptămâni la mă­năstire. Era pentru prima dată în viaţă când mergeam la mănăstire, era pentru prima dată în viaţă când urma să văd un călugăr adevărat. Emoţiile erau aşa de mari, încât gândul îmi sta la prima întâlnire cu călugării, oare cum o să-i salut, oare ce voi spune?

Părinţii pe care i-am întâlnit la mănăstire aveau nişte chipuri blânde, smerite, vorbeau puţin, iar când totuşi spuneau ceva, tot timpul aduceau şi o mică pildă din Pateric. Aşa am aflat şi eu că Patericul era cartea de căpătâi pe care fiecare părinte o avea în chilie. Patericul e cartea care ne vorbeşte din pildele părinţilor care s-au nevoit în pustia Egiptului mai ales în secolele IV-VI, iar de fiecare dată când mergeai să ceri un cuvânt de folos de la un părinte, îţi spu­nea: Mai ştii, frate, ce zicea marele Avva Antonie; sau Oare nu ştii ce ne spune Avva Pimen.

Aşa a fost că prima carte pe care am cum­părat-o despre vieţile şi trăirile sfinţilor a fost Patericul, Pateric pe care şi în ziua de astăzi îl păstrez şi-l citesc cu drag de fiecare dată când liniştea serii se aşază peste mănăstire, iar raze­le lunii care îşi fac loc prin mica ferestruică de la chilie nu fac decât să lumineze paginile deja gălbui ale cărţii.

Patericul multor monahi le-a dat putere să meargă înainte, pe mulţi cuvintele sfinţilor tră­itori ai pustiei i-au încurajat şi întărit şi de atâ­tea ori le-au fost o adevărată mângâiere. Aşa se face că toţi cei care au citit Patericul au îndră­git povestioara cu Avva Macarie şi strugurii; struguri pe care i-a primit Avva de la cineva, însă vrând să facă o bucurie unui frate cuprins de neputinţă i-a trimis ciorchinele de struguri, iar acel frate s-a bucurat aşa de tare încât a ho­tărât să facă aceeaşi bucurie unui alt frate, aşa că a trimis strugurii mai departe. Tot aşa, stru­gurii au trecut pe la toţi fraţii din mănăstire, iar când au ajuns la ultimul frate, acesta din toată inima i-a adus la Avva Macarie care s-a minu­nat de virtutea fraţilor care au pus dragostea de aproapele mai presus de toate.

Bucuria fraţilor am trăit-o şi eu, ani după ce am citit mica povestioară din Pateric, în ziua în care am primit din partea frăţiei cea mai fru­moasă sutană pe care am avut-o, iar când îmi căutam vechea sutană la chilie mi-am dat sea­ma că sutana era pe mine, era sutana pe care dragostea frăţească a făcut-o cea mai frumoasă sutană din lume şi asta după ce sutana se perin­dase prin mănăstire, până când s-a întors la mine înapoi. Atunci am înţeles că strugurii care s-au întors la Avva Macarie nu erau aceiaşi struguri, erau mult mai mult de atât, erau struguri în care fiecare frate şi-a pus dragostea, fiecare frate şi-a pus rugăciunea, fiecare frate a dat ceea ce avea mai bun. De asta nici vechea sutană nu mai era la fel, căci era sutana la care fiecare frate a pus ce avea mai bun – dragostea frăţească, dragos­tea care nu cade niciodată, ci pe toate le face să ia viaţă. Aşa face şi Domnul în fiecare zi, pu­nând dragostea mai presus de toate, căci ori de câte ori faci o faptă bună unui frate, acea faptă se întoarce înapoi, aşa cum s-au întors strugu­rii la Avva Macarie, dar răsplata şi bucuria sunt mult mai mari.

Şi sutana aceasta pe care o port şi astăzi multe lucruri m-a învăţat în mănăstire şi mai presus de toate să iubeşti, fără să aştepţi să fii iubit; să slujeşti fără să aştepţi vreo răsplată, ci mai degrabă ştiind că toate le faci pentru Domnul; să dăruieşti dând tot ce ai mai bun, fără să aştepţi vreo mulţumire; să ierţi, chiar dacă te doare; să ceri iertare chiar dacă nu ai greşit; să-i susţii pe cei din jur pentru dragos­tea frăţească; să crezi, chiar dacă nu vezi; să asculţi, chiar dacă nu înţelegi; să fii liniştit, deşi eşti nedreptăţit, căci dreptatea este doar a Domnului; să crezi în cuvântul celui mai mare, deşi nu eşti pe deplin lămurit; să taci, ca nu cumva să răneşti pe aproapele tău; pen­tru toţi să te rogi şi pe nimeni să nu judeci; să plângi cu cel căzut şi să te bucuri cu cel feri­cit; toate să fie ale tale, dar să ştii de toate să te lipseşti pentru dragostea frăţească.

Arhimandritul Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma