O bătrână cu teniÅŸii sparÅ£i ÅŸi hainele peticite
azi-dimineaÅ£ă pe o bancă stătea
cu o bancnotă în mâna ridicată de parcă
n-ar fi voit să ceară,
ci să dea...
când i-am desfăcut degetele ca să-i pun un ban mi s-a umplut inima de stele: palma ei firavă avea căldura mâinii mamei mele...
mi-am amintit atunci de toamna nesfârÅŸită din care căutând scăpare L-am văzut pe Hristos: pe crucea bisericii cu mâinile, gleznele ÅŸi coastele sparte cu toată făptura deschisă până la os...
ÅŸi când cu ÅŸoapte înfrigurate mi-am strâns sufletul la sânul Său
trupul Lui avea căldura copilăriei mele: neÅŸtiutei iubiri a
Tatălui meu...

Marius Iordăchioaia, Orfanul

LiniÅŸtirea e bună, căci omul chibzuit îÅŸi păstrează împăcarea ÅŸi seninătatea (Proverbe XXI, 12). Dar află că, atunci când plănuieÅŸte cineva să se reculeagă, înda­tă vine vrăjmaÅŸul ÅŸi îi îngreunează sufletul cu urât, descurajare ÅŸi gânduri. Îi îngreunează ÅŸi trupul cu boli, slăbiciune, cu vlăguirea genun­chilor ÅŸi a tuturor mădularelor ÅŸi secătuieÅŸte puterea sufletului ÅŸi a trupului. Atunci spune „sunt istovit ÅŸi nu izbutesc să-mi fac rugăciu­nile". Dar dacă priveghem, toate acestea se ri­sipesc.

Era un monah pe care, când începea să-ÅŸi facă pravila, îl apucau friguri, fierbinÅ£eală, du­reri de cap. Atunci îÅŸi zicea: m-am îmbolnăvit ÅŸi poate mor; să mă scol înainte de a muri ÅŸi să-mi fac rugăciunea. Åži cu gândul acesta se si­lea pe sine ÅŸi îÅŸi făcea canonul. Åži când înceta rugăciunea, înceta ÅŸi fierbinÅ£eala. Åži iarăÅŸi, chib­zuind aÅŸa, se împotrivea, ÅŸi-ÅŸi făcea rugăciu­nea, ÅŸi învingea gândul.

Patericul egiptean, Maica Theodora

Vine o vreme - ÅŸi ea vine o singură dată - când eÅŸti invitat la o altă „nun­tă" decât cele obiÅŸnuite, când grija judecăÅ£ii finale prevalează asupra trebăluielii prin ograda proprie, când e preferabil să fii dur cu deprinderile ÅŸi înclinaÅ£iile care te confiscă în mod obiÅŸnuit, pentru a reintra în dialog cu reperele, uitate de regulă, ale nevoii tale de eternitate.

Åži, dacă atunci când vine o asemenea vre­me găseÅŸti o sumedenie de „scuze" pentru a te deroba, nu trebuie să te mire că intră de în­dată în joc elementele lui „prea târziu". „InvitaÅ£ia" se suspendă, uÅŸile se închid. În loc să pătrunzi în „sala de mese”, rămâi într-o sală a aÅŸteptării fără termen, a exteriorităÅ£ii indefini­te. Dar rămâi acolo unde ai alessă rămâi. Nu „gazda” te-a exclus, ci propria ta decizie. Cu alte cuvinte, pierzi pe mâna ta, dislocat de o încăpăÅ£ânată self-help agenda,în care securitatea per­sonală ÅŸi cea familială îÅ£i epuizează toate resursele. Te iroseÅŸti în efortul de a (te) agonisi ÅŸi îÅ£i pierzi identitatea în efortul de a o consolida în datele ei contingente.

Andrei PleÅŸu, Parabolele lui Iisus

IubeÅŸte liniÅŸtea ÅŸi singurătatea (isihia) cel ce nu se împătimeÅŸte de lucrurile lumii. IubeÅŸ­te pe toÅ£i oamenii cel ce nu iubeÅŸte nimic omenesc. Åži are cunoÅŸtinÅ£a lui Dumnezeu ÅŸi a celor dumnezeieÅŸti cel ce nu se sminteÅŸte de cineva, fie că greÅŸeÅŸte, fie că nutreÅŸte gân­duri bănuitoare. (37)

Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu luptă împotriva lucrurilor, nici împotriva înÅ£elesu­rilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu înÅ£elesurile. De pildă, nu luptă împotriva fe­meii, nici împotriva celui ce l-a supărat, nici împotriva chipurilor acestora, ci împotriva pati­milor împletite cu ele. (40)

Dumnezeu, Cel supraplin, n-a adus cele create la existenÅ£ă fiindcă avea lipsă de ceva, ci ca acestea să se bucure împărtăÅŸindu-se de El pe măsura ÅŸi pe potriva lor, iar El să se veselească de lucrurile Sale, văzându-le pe ele veselindu-se ÅŸi săturându-se fără săturare de Cel de care nu se pot sătura. (46)

Sf. Maxim Mărturisitorul, A treia sută a capetelor despre dragoste