Sunt un orb care ori de câte ori îşi pierde bastonul şi cade se atinge de Dumnezeu şi i se deschid ochii...
şi ori de câte ori se ridică de jos orbeşte din nou...

Marius Iordăchioaia, Creştin

Adam trebuia să treacă prin punerea la încercare a libertăţii sale pentru a creşte către o iubire conştientă. Omul nu poate să-L iubească cu adevărat pe Dum­nezeu decât pentru că-L poate refuza. Cartea cheie a Bibliei, în această perspectivă, ar pu­tea fi Cântarea Cântărilor, acea lungă căutare a unuia de către celălalt. Dumnezeu caută omul mai mult decât caută omul pe Dumnezeu.

Dragostea este întotdeauna o preferinţă. Şi Hristos preferă pe fiecare. Pentru El fieca­re dintre noi este un absolut. Un absolut nu face parte din nimic, el înglobează totul... Dumnezeu îl iubeşte pe fiecare dintre noi, in­clusiv pe cel mai distrus, vlăguit, împovărat, şi cu atât mai mult pentru că este aşa. Dumnezeu îl iubeşte pe om aici şi acum, în banalitatea sa, în laşitatea sa, în singurătatea sa, în păcatul său.

Asceza trezirii deschide în noi ochiul ini­mii care participă la vederea lui Dumnezeu. Atunci ne putem pune „în locul" celuilalt şi putem simţi ca din interior ceea ce el resimte. Celălalt devine pentru noi chipul lui Dumnezeu: nu pentru delectarea noastră, ci pentru tensiunea ascetică cea mai puternică, căci această imagine este mai întotdeauna des­figurată de puterile răului, împotriva cărora trebuie să luptăm de acum înainte cu armele discernământului, ale dragostei şi ale rugăciu­nii. Mai ales ale rugăciunii! Căci dragostea este rodul rugăciunii. Ea curăţeşte inima de patimi şi o deschide dilatării treimice. Rugăciunea ne eliberează de indiferenţă şi de opacitate, ne face vulnerabili revelaţiei celuilalt, a celuilalt ca revelaţie.

Bartolomeu I, Adevăr şi libertate

Poate fi cineva preacuminte? Da, dacă sursa cuminţeniei nu e jertfa ascultă­rii,disciplina auto-impusă a uitării de sine, recunoaşterea unei autorităţi suverane. Cuminţenia poate fi şi aliniere obtuză, lipsă de imaginaţie şi curaj.

Fratele cel mic (din pilda fiului risipitor) a întâlnit, în vârtejul risipirii sale, sărăcia concre­tă, penuria drastică a mijloacelor de subzisten­ţă. Fratele cel mare face însă şi el, în alt fel, ex­perienţa sărăciei: e în situaţia de a-şi da în vileag puţinătatea sufletească, sărăcia interioară. Cuminţenia lui e resentimentară şi revendica­tivă. O foloseşte ca argument al superiorităţii sale morale, se plânge că virtutea lui n-a fost răsplătită şi îl acuză pe tatăl de inechitate, de părtinire vinovată. Corolarul nemulţumirii sale e incapacitatea de a se bucura, refuzul obidit al serbării, pizma. Avem, aşadar, pe de o parte, sus­pensiamorală a fiului risipitor şi, pe de alta, suficienţa morală a fratelui său.

Tatăl din parabolă nu e prea norocos: are doi fii diferiţi, care însă, până la urmă, se asea­mănă. Amândoi se poartă ca nişte răzvrătiţi, in­tră în conflict cu autoritatea paternă, îi sabotea­ză averea sau (şi) statutul. Fiecare greşeşte în felul său, dar amândoi beneficiază, fără discri­minare, de iubirea iertătoare a părintelui lor...

În lumea Vechiului Testament, fiul neas­cultător şi îndărătnic e dus de părinţi dinaintea părinţilor cetăţii şi, drept pedeapsă, este ucis cu pietre (Deuteronomul 21, 18-21). Problema iertării nu se pune... În afara cutumei este şi mo­dul în care tatăl îşi întâmpină fiul rătăcit: aler­gând, căzându-i pe grumaz şi sărutându-l, îna­inte ca cel vinovat să-şi poată rosti discursul pregătit dinainte. Istoricii ne spun că în cultu­ra semitică un bărbat onorabil nu aleargă nici­odată. Costumaţia epocii era de aşa natură în­cât nu puteai alerga fără să-ţi ridici roba, ceea ce implica dezvelirea – socotită impudică – a picioarelor. Tatăl acceptă, aşadar, din compasi­une, o postură indemnă, de dragul unei defini­tive (şi spontane) reconcilieri...

Pe scurt, tatăl nu iartă, pur şi simplu, ci iartă cu asupra de măsură, adaugă iertării cu­rente supraabundenţa harului.Nu doar îl pri­meşte la sine pe cel pierdut, ci îi iese în întâm­pinare. Întâlnirea echivalează, în cazul fiului, cu o „înviere", aşadar cu o reînnoire radicală a vieţii şi firii sale.

În vreme ce fiul cel mic, plecat departe, e adus aproape,fiul cel mare, rămas aproape, se dovedeşte a fi şi a rămâne departe.Nu i se adre­sează niciodată tatălui său cu apelativul „tată", îşi invocă fratele cu o dispreţuitoare distanţă („acest fiu al tău") şi îşi descrie inserţia în economia fa­milială drept slugărealăperdantă. Dar, ca şi în cazul fiului celui mic, tatăl iubeşte necondiţionat. Nici o risipă a răului nu rezistă risipei sale de bu­nătate. Iertarea nu se acordă după reguli fixe, nu e efectul unei ideologii care mărşăluieşte prin­cipial. Ea nu răsplăteşte merite(nici unul dintre cei doi fii nu e absolvit pentru „calităţile" sale), ci se revarsă miraculos asupra tuturor, ca ploaia fertilă, care nu alege între buni şi răi...

Metabolismul iertării divine nu poate fi „sis­tematizat" după criteriile judecăţii omeneşti. Nici „cuminţenia", musculatura morală ostentativă, gata să dispreţuiască eşecul altora şi să îi amen­deze, arogant, bunătatea iertătorului, când el e dispus să acorde o şansă celor pierduţi, nu e ca­lea cea bună. În ciuda stilului ei prezumţios. Important este însă că iertarea adevărată este producătoare de „înviere". Păcatul e anulat, totul poate fi luat de la început, nimic din tuşa sum­bră a devierii nu rămâne necurăţat. Iertarea aşa- ză lumea şi omul în starea lor originară. Iertarea, ca risipă a iubirii, rectifică efectele oricărei risi­piri malefice. Cu risipa pe risipă călcând.

Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus

Omul e singura făptură care nu ştie să trăiască. Sau, mai lămurit, care nu mai ştiesă trăiască.
Viaţa e o liturghie. Liturghia este transfor­marea vieţii întregi din întâmplătoare, arhaică şi de păcat, în viaţă supusă ritmului, armoniei lui Dumnezeu. Descoperirea concretă că fieca­re dintre noi este un templu, o Biserică a Duhului Sfânt. Starea de tensiune a conştiinţei care în­ţelege că nu putem rămâne un templu sterp. Viaţa creştinului este această întretăiere între asfinţitul primelor timpuri ale Revelaţiei şi au­rora ultimelor timpuri ale Sfârşitului.

Daniil Tudor, Dumnezeu-Dragoste