Sunt un orb care ori de câte ori îÅŸi pierde bastonul ÅŸi cade se atinge de Dumnezeu ÅŸi i se deschid ochii...
ÅŸi ori de câte ori se ridică de jos orbeÅŸte din nou...

Marius Iordăchioaia, CreÅŸtin

Adam trebuia să treacă prin punerea la încercare a libertăÅ£ii sale pentru a creÅŸte către o iubire conÅŸtientă. Omul nu poate să-L iubească cu adevărat pe Dum­nezeu decât pentru că-L poate refuza. Cartea cheie a Bibliei, în această perspectivă, ar pu­tea fi Cântarea Cântărilor, acea lungă căutare a unuia de către celălalt. Dumnezeu caută omul mai mult decât caută omul pe Dumnezeu.

Dragostea este întotdeauna o preferinÅ£ă. Åži Hristos preferă pe fiecare. Pentru El fieca­re dintre noi este un absolut. Un absolut nu face parte din nimic, el înglobează totul... Dumnezeu îl iubeÅŸte pe fiecare dintre noi, in­clusiv pe cel mai distrus, vlăguit, împovărat, ÅŸi cu atât mai mult pentru că este aÅŸa. Dumnezeu îl iubeÅŸte pe om aici ÅŸi acum, în banalitatea sa, în laÅŸitatea sa, în singurătatea sa, în păcatul său.

Asceza trezirii deschide în noi ochiul ini­mii care participă la vederea lui Dumnezeu. Atunci ne putem pune „în locul" celuilalt ÅŸi putem simÅ£i ca din interior ceea ce el resimte. Celălalt devine pentru noi chipul lui Dumnezeu: nu pentru delectarea noastră, ci pentru tensiunea ascetică cea mai puternică, căci această imagine este mai întotdeauna des­figurată de puterile răului, împotriva cărora trebuie să luptăm de acum înainte cu armele discernământului, ale dragostei ÅŸi ale rugăciu­nii. Mai ales ale rugăciunii! Căci dragostea este rodul rugăciunii. Ea curăÅ£eÅŸte inima de patimi ÅŸi o deschide dilatării treimice. Rugăciunea ne eliberează de indiferenÅ£ă ÅŸi de opacitate, ne face vulnerabili revelaÅ£iei celuilalt, a celuilalt ca revelaÅ£ie.

Bartolomeu I, Adevăr ÅŸi libertate

Poate fi cineva preacuminte? Da, dacă sursa cuminÅ£eniei nu e jertfa ascultă­rii,disciplina auto-impusă a uitării de sine, recunoaÅŸterea unei autorităÅ£i suverane. CuminÅ£enia poate fi ÅŸi aliniere obtuză, lipsă de imaginaÅ£ie ÅŸi curaj.

Fratele cel mic (din pilda fiului risipitor) a întâlnit, în vârtejul risipirii sale, sărăcia concre­tă, penuria drastică a mijloacelor de subzisten­Å£ă. Fratele cel mare face însă ÅŸi el, în alt fel, ex­perienÅ£a sărăciei: e în situaÅ£ia de a-ÅŸi da în vileag puÅ£inătatea sufletească, sărăcia interioară. CuminÅ£enia lui e resentimentară ÅŸi revendica­tivă. O foloseÅŸte ca argument al superiorităÅ£ii sale morale, se plânge că virtutea lui n-a fost răsplătită ÅŸi îl acuză pe tatăl de inechitate, de părtinire vinovată. Corolarul nemulÅ£umirii sale e incapacitatea de a se bucura, refuzul obidit al serbării, pizma. Avem, aÅŸadar, pe de o parte, sus­pensiamorală a fiului risipitor ÅŸi, pe de alta, suficienÅ£a morală a fratelui său.

Tatăl din parabolă nu e prea norocos: are doi fii diferiÅ£i, care însă, până la urmă, se asea­mănă. Amândoi se poartă ca niÅŸte răzvrătiÅ£i, in­tră în conflict cu autoritatea paternă, îi sabotea­ză averea sau (ÅŸi) statutul. Fiecare greÅŸeÅŸte în felul său, dar amândoi beneficiază, fără discri­minare, de iubirea iertătoare a părintelui lor...

În lumea Vechiului Testament, fiul neas­cultător ÅŸi îndărătnic e dus de părinÅ£i dinaintea părinÅ£ilor cetăÅ£ii ÅŸi, drept pedeapsă, este ucis cu pietre (Deuteronomul 21, 18-21). Problema iertării nu se pune... În afara cutumei este ÅŸi mo­dul în care tatăl îÅŸi întâmpină fiul rătăcit: aler­gând, căzându-i pe grumaz ÅŸi sărutându-l, îna­inte ca cel vinovat să-ÅŸi poată rosti discursul pregătit dinainte. Istoricii ne spun că în cultu­ra semitică un bărbat onorabil nu aleargă nici­odată. CostumaÅ£ia epocii era de aÅŸa natură în­cât nu puteai alerga fără să-Å£i ridici roba, ceea ce implica dezvelirea – socotită impudică – a picioarelor. Tatăl acceptă, aÅŸadar, din compasi­une, o postură indemnă, de dragul unei defini­tive (ÅŸi spontane) reconcilieri...

Pe scurt, tatăl nu iartă, pur ÅŸi simplu, ci iartă cu asupra de măsură, adaugă iertării cu­rente supraabundenÅ£a harului.Nu doar îl pri­meÅŸte la sine pe cel pierdut, ci îi iese în întâm­pinare. Întâlnirea echivalează, în cazul fiului, cu o „înviere", aÅŸadar cu o reînnoire radicală a vieÅ£ii ÅŸi firii sale.

În vreme ce fiul cel mic, plecat departe, e adus aproape,fiul cel mare, rămas aproape, se dovedeÅŸte a fi ÅŸi a rămâne departe.Nu i se adre­sează niciodată tatălui său cu apelativul „tată", îÅŸi invocă fratele cu o dispreÅ£uitoare distanÅ£ă („acest fiu al tău") ÅŸi îÅŸi descrie inserÅ£ia în economia fa­milială drept slugărealăperdantă. Dar, ca ÅŸi în cazul fiului celui mic, tatăl iubeÅŸte necondiÅ£ionat. Nici o risipă a răului nu rezistă risipei sale de bu­nătate. Iertarea nu se acordă după reguli fixe, nu e efectul unei ideologii care mărÅŸăluieÅŸte prin­cipial. Ea nu răsplăteÅŸte merite(nici unul dintre cei doi fii nu e absolvit pentru „calităÅ£ile" sale), ci se revarsă miraculos asupra tuturor, ca ploaia fertilă, care nu alege între buni ÅŸi răi...

Metabolismul iertării divine nu poate fi „sis­tematizat" după criteriile judecăÅ£ii omeneÅŸti. Nici „cuminÅ£enia", musculatura morală ostentativă, gata să dispreÅ£uiască eÅŸecul altora ÅŸi să îi amen­deze, arogant, bunătatea iertătorului, când el e dispus să acorde o ÅŸansă celor pierduÅ£i, nu e ca­lea cea bună. În ciuda stilului ei prezumÅ£ios. Important este însă că iertarea adevărată este producătoare de „înviere". Păcatul e anulat, totul poate fi luat de la început, nimic din tuÅŸa sum­bră a devierii nu rămâne necurăÅ£at. Iertarea aÅŸa- ză lumea ÅŸi omul în starea lor originară. Iertarea, ca risipă a iubirii, rectifică efectele oricărei risi­piri malefice. Cu risipa pe risipă călcând.

Andrei PleÅŸu, Parabolele lui Iisus

Omul e singura făptură care nu ÅŸtie să trăiască. Sau, mai lămurit, care nu mai ÅŸtiesă trăiască.
ViaÅ£a e o liturghie. Liturghia este transfor­marea vieÅ£ii întregi din întâmplătoare, arhaică ÅŸi de păcat, în viaÅ£ă supusă ritmului, armoniei lui Dumnezeu. Descoperirea concretă că fieca­re dintre noi este un templu, o Biserică a Duhului Sfânt. Starea de tensiune a conÅŸtiinÅ£ei care în­Å£elege că nu putem rămâne un templu sterp. ViaÅ£a creÅŸtinului este această întretăiere între asfinÅ£itul primelor timpuri ale RevelaÅ£iei ÅŸi au­rora ultimelor timpuri ale SfârÅŸitului.

Daniil Tudor, Dumnezeu-Dragoste